Delicte de presă. Răspunderea juridică civilă cu privire la delictele de presă

1. Argument

Mass-media se înfăţişează pe sine, la început de secol XXI, ca un domeniu de viaţă socială din ce în ce mai complex, concretizat în raporturi sociale adesea greu de imaginat între persoane care uneori nici nu se întâlnesc. Mijloacele de comunicare în masă cunosc în ziua de azi o diversitate uimitoare , pe măsura expoloziei informaţionale caracteristice satului global al lui Mc’Luhan. Canalele prin care fluxul informaţional ajunge de la emiţători (instituţii specializate în activitatea de comunicare publică) la receptori, sunt, ca atare, ele însele de o varietate surprinzătoare. Acum treizecizeci de ani era aproape imposibil pentru cineva să îşi imagineze că un reporter poate transmite informaţii despre un conflict armat chiar de pe frontul de luptă şi chiar în timp real, adică transmisiune în direct. Cu ajutorul satelitului, a unui leptop conectat telefonic la internet, sau cu ajutorul unui telefon portabil, reporterul ne face martori propriu-zis la evenimentele pe care le transmite.

În rândul mijloacelor de comunicare în masă, presa ocupă încă un rol central, deşi cei mai mulţi autori în domeniul mass-mediei tind să opteze pentru primatul imaginii, sub pretextul că imaginea ar avea o retorică mai virilă, că prin ea s-ar exprima 1000 de cuvinte, că, în fine, forţa de persuasiune este mai mare la mesajul imagistic tocmai pentru că s-ar adresa afectivului iar nu raţiunii.

Instrumentele de lucru ale ziaristului, ale omului de presă, stricto sensu, sunt exclusiv cuvintele, adresate prin excelentă raţiunii, iar în acest cadru aristotelic de logică şi înţelepciune prezumat până la proba contrarie ca existent între paginile unui ziar, se înţelege că raporturile umane sunt prietenoase, că nimeni nu aduce atingere intereselor şi drepturilor unei alte persoane sau chiar statului însuşi. Prin urmare omul/ziaristul este liber să facă tot ceea ce nu limitează drepturile şi libertăţiile celorlalţi. Este ceea ce unii cercetătorii sociologi şi politologi numesc libertatea negativă

Totuşi nu este o noutate că, astăzi şi paginile ziarelor sunt inevitabil cotropite de imagini, că publicitatea domină cu lejeritate spaţiul paginilor din publicaţiile locale şi cu atât mai mult, naţionale. În acest context formulăm o serie de întrebări despre probitatea activităţii ziaristice, despre cum reuşeşte jurnalistul de presă să-şi vândă publicaţia fără a leza dreptul la imagine a fiecărui individ, violându-i, în goana după senzaţional, viaţa privată sau diminuându-i demnitatea sau onoarea, fără a contraveni intereselor statului şi ale instituţiilor sale, fără a manipula şi a răspândi ura rasială sau materiale imorale, pornografice, în fine, fără să denaturaze relaţiile prezumate prietenoase de care aminteam mai sus, în relaţii de adversitate între persoane. Sau mai mult, fără să comită nici un delict (infracţiune sau contravenţie), ţinând cont mai ales de dialectica triunghiului:

dreptul la informare;

protejarea surselor;

dreptul la propria imagine şi la viaţă privată.

Subsemnatul este şi student la Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică din cadrul Universităţii „ Lucian Blaga” din Sibiu. În timpul primilor trei ani de studenţie într-ale jurnalisticii, mai ales în vremea sesiunilor de practică la diferite redacţii sau chiar în cursul colaborărilor semestriale cu reviste şi cotidiene locale sau naţionale, în fine, chiar în redacţiile de radio sau televiziune, împreună cu colegii, studenţi sau ziarişti consacraţi, ne întâlneam cu situaţii la care sper că, lucrarea de faţă să le ofere unele pertinente soluţii. Mai mult, cu ocazia unor conferinţe internaţionale desfăşurate în anii 1999-2001 în Spania, Portugalia şi Croaţia, pe teme privind şi legislaţia presei în ţările participanţilor, sesiuni de comunicări organizate de Forumul European al Studenţilor la Jurnalistică, în care subsemnatul este membru, am descoperit vastitatea acestui domeniu încă neexplorat în ştiinţa dreptului românesc.

Solul pe care pornesc este unul al nisipurilor mişcătoare, pe care talpa îţi alunecă şi rişti să nu mai ştii ce să crezi despre ceea ce erai sigur că este drept. Uneori linia de demarcaţia între imoral şi moral, pe de o parte şi ilegal şi legal, pe de altă parte, este cam confuză, şerpuită cel mai adesea. Se poate întâmpla ca ceea ce unui ziarist i se pare a fi un bun informaţional de interes social, să încalce de fapt principiul alterum non laedere, expunând o persoană la batjocură sau violându-i dreptul la intimitate. Nu de puţine ori persoane despre care scriam sau pe care le citam, fără să le înregistrez , negau cele scrise despre ei sau retractau ori nu recunoşteau cele afirmate, unii intrau furioşi în redacţii şi ameninţau cu procese pe semnatarul articolului, pe redactorul şef, pe secratarul de radacţie şi chiar pe directorul ziarului, care cel mai adesea nu ştia ce materiale văzuseră lumina tiparului. Şi tot astfel, unii colegi mă întrebau dacă o anume afirmaţie ar fi calomnioasă, sau dacă contravine vreunei norme penale. Astfel, unul vroia să afle dacă poate divulga oarece informaţii despre un dosar penal privind un incest aflat pe rolul Tribunalului din Sibiu, dacă nu ar scăpa mai uşor prin nesemnarea materialului sau prin fixarea în header – ul paginii de ziar a titulaturii generice: materiale de opinie. În fine, nu de puţine ori mă puneau în dilemă, întrebându-mă câte ceva despre legea presei, dacă mai e valabilă „aia comunistă” din ’74, sau despre disputele parlamentarilor privind art. 168¹ Cod penal , sau altele. De fiecare dată îmi propuneam să aprofundez întrebările lor, domeniile deschise de ele, şi nu este o mai bună oportunitate decât elaborarea proiectului de licenţă în drept. Sursele bibliografice nu sunt foarte bogate şi tocmai de aceea am apelat la materiale aduse din străinătate pentru prima dată în România, la jurisprudenţă, la site – uri despre libertatea presei sau diferite lucrări adiacente.

Lucrarea se găseşte oarecum undeva între jurnalistica, dreptul public şi cel privat, fireşte cu o mai accentuată înclinaţie spre primul, tratând modul de comitere a unor infracţiuni şi căteva aspecte despre contravenţiile săvârşite prin mijloacele de presă scrisă. Fie ca demersul nostru să se înscrie în galeria primelor iniţiative în conturarea unei noi ramuri de drept, peste ani numită, poate, Drept media.