Geopolitica Mării Negre în timpul războiului rece

Introducere

Aspectele pe care le vom discuta în lucrarea de faţă aparţin unei perioade deosebit de importante din istoria relaţiilor internaţionale în general şi din istoria contemporană în special: perioada cuprinsă între anii 1946 şi 1991, denumită generic „Războiul rece”. Deşi amplu dezbătute în toate tratatele ce urmăresc evoluţia relaţiilor internaţionale, studierea epocii Războiului rece oferă întotdeauna dimensiuni inedite de discuţie; unele aspecte nefiind mereu destul de bine reliefate.

Privită dintr-o perspectivă clasică, această complexă perioadă este percepută ca fiind o continuare a relaţiilor politice contradictorii ideologic şi tensionate dintre foştii aliaţi învingători în cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri SUA şi URSS, precum şi dintre sferele lor de influenţă denumite generic lumea occidentală şi sateliţii sovietici sau lumea comunistă.

De asemenea, intervalul dintre sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale şi anul 1989, anul în care comunismul, dovedindu-şi ineficienţa, a sucombat în majoritatea ţărilor din Centru şi Sud-Estul Europei, privit în ansamblul său, este considerat de către cei mai mulţi istorici ca fiind o perioadă de tranziţie către aşezarea politică internaţională de astăzi. Pe cale de consecinţă, o privire lucidă şi adecvată asupra frământărilor, destinderilor şi evoluţiilor acestei epoci determină o înţelegere corespunzătoare a timpurilor în care trăim.

Datorită importanţei cruciale pe care Războiul rece, cu competiţiile şi încordările sale, o are în perceperea şi descifrarea lumii politice şi a relaţiilor internaţionale contemporane, precum şi pentru că, deşi intens studiată, această perioadă evidenţiază noi şi noi valenţe, am hotărât ca prezenta lucrare să trateze anumite aspecte deosebite ale acestei confruntări ideologice dintre cele două lumi: cea capitalistă şi cea comunistă.

Pentru că istoria în sine a Războiului rece, precum şi problematica dezvoltată de aceasta este foarte întinsă, am decis să ne oprim atenţia, pe acest interval de timp (1945-1989), doar asupra spaţiului geopolitic şi geostrategic al bazinului Mării Negre, oarecum familiar nouă, românilor.

Deşi a fost spaţiu de competiţie, de-a lungul veacurilor, între Imperiul Ţarist şi Otoman, zona aceasta a fost introdusă în complicata încrengătură de rivalităţi şi interese dintre marile puteri europene de pe la mijlocul secolului XIX.

Până la începerea Primului război mondial nu intervin schimbări importante în ceea ce priveşte navigaţia civilă liberă prin Strâmtori, deşi au loc numeroase incidente.

După Primul război mondial, în perioada interbelică, după convulsiile po-litice, economice şi sociale dintre anii 1919 – 1923, ce au avut drept rezultat reaşezarea statală şi politică din zonă, „Tratatul de la Lausanne” (1923) a statuat caracterul deosebit al acestei Mări.

Potrivit acestui tratat, referitor la situaţia regimului Strâmtorilor, se oficializa acum libera circulaţie a tuturor navelor şi aeronavelor militare şi civile, dar, totodată, se crea „Comisia Strâmtorilor”, alcătuită din delegaţi ai ţărilor riverane şi ai altor ţări cu interese aici.

Spre jumătatea anilor `30, Turcia, în vederea dobândirii unui control sporit dacă nu chiar exclusiv, al traficului prin Strâmtori, doreşte revizuirea Tratatului de la Lausanne. Acest lucru se concretizează prin convocarea unei conferinţe internaţionale ce are loc la Montreaux între 20. iunie – 20. iulie 1936. Convenţia adoptată cu acest prilej dă câştig de cauză Turciei, care din considerente de securitate, are dreptul de a fortifica Strâmtorile şi de a restricţiona traficul naval militar al statelor prin acestea.

Convenţia de la Montreaux evidenţiază importanţa geopolitică şi geostrategică a Turciei în zonă şi-i garantează întru-câtva securitatea. Această poziţie a Turciei va fi determinantă pentru politica zonală a marilor puteri peste câteva decenii.

Pe parcursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, problematica spaţiului pontic, cu ansamblul său de caracteristici, se încadrează pe coordonatele stabilite de relaţiile politice dintre puterile vremii. Astfel, putem vorbi mai întai despre manifestarea unei „hegemonii franceze” (1856 - 1871) iar mai apoi despre o „hegemonie germană” (după 1871 până spre începutul celui de-al doilea război mondial) . În epocă, se căuta reglementarea regimului Strâmtorilor, care căpătaseră importanţă în circuitul comercial mondial prin deschiderea acestora pentru navigaţia liberă.