Politica Europeană de Securitate și Apărare

INTRODUCERE

Statele sunt interesate de apărarea şi securitatea lor, întrucât mediul strategic internaţional de securitate este într-o continuă schimbare, ca urmare a complexităţii interacţiunii şi interdependenţei fenomenelor şi proceselor sociale, economice, politice, militare, demografice şi ecologice din lume. Globalizarea, fenomen complex, multidimensional şi omniprezent, generează efecte pozitive, dar şi negative, care, combinate cu ameninţările de securitate, îndeosebi cele asimetrice, pe care, într-o anumită măsură, le favorizează, creându-le câmp larg de manifestare, reprezintă un asemenea exemplu.

Deoarece globalizarea şi riscurile şi ameninţările de securitate pun probleme tuturor ţărilor, conducerile acestora caută soluţii adecvate pentru a le depăşi. Într-un fel, globalizarea îşi poate găsi răspunsul în promovarea unei politici de dezvoltare durabilă a tuturor ţărilor lumii. Pe de altă parte, o soluţie viabilă împotriva riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii pare a fi integrarea regională. În cadrul acesteia din urmă, statele adoptă o politică de securitate şi apărare comună, folosind resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale de care dispune fiecare, într-o manieră colectivă.

În acest sens, un exemplu îl reprezintă Uniunea Europeană, entitate politico-economică interguvernamentală internaţională care dispune de o politică proprie de securitate şi apărare. Aceasta permite, pe de o parte, Uniunii să acţioneze consecvent şi sistematic pentru realizarea securităţii şi apărării comune, şi, pe de altă parte, ţărilor membre să-şi integreze politica naţională de securitate şi apărare în cea a Uniunii Europene. De aici, rezultă o amplificare atât a eficacităţii politicii de securitate şi apărare comună promovată de Uniune, cât şi a celei naţionale.

Desigur, existenţa politicii europene de securitate şi apărare nu înseamnă că apărarea şi securitatea statelor membre revine în totalitate UE. Aceasta nu-şi propune, şi momentan nici nu are cum, să se substituie politicii de apărare şi securitate naţionale, care continuă să existe şi să fie de competenţa fiecărui stat membru.

Actualul context internaţional permite ca statele, organizaţiile şi persoanele, care doresc şi pot, să facă apel la serviciile diverselor societăţi militare private. În prezent, există o mulţime de asemenea societăţi militare private ce pot oferi servicii de pază şi apărare, garanta securitatea cuiva – stat, organizaţie sau persoană privată - desigur, contra-cost.

Prin urmare, pot exista mai multe soluţii de răspuns la riscurile şi ameninţările de securitate. O soluţie este apărarea şi securitatea colectivă garantată de o organizaţie interguvernamentală. Altă variantă o reprezintă eforturile proprii ale fiecărei ţări. Şi, în fine, o a treia posibilitate o constituie apelul la societăţile militare private.

România a optat pentru prima variantă, ea având statutul de stat membru NATO şi al Uniunii Europene.

CAPITOLUL I

UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI NOUL MEDIU INTERNAŢIONAL DE SECURITATE

Perioada de pace şi stabilitate fără precedent pe care o traversează Europa la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI se datorează existenţei Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare economică pe continent, ci şi o nouă abordare a securităţii, întemeiată pe soluţionarea paşnică a disputelor şi pe cooperarea internaţională multilaterală prin intermediul unor instituţii comune.

Desigur că un rol crucial în asigurarea securităţii europene l-a jucat SUA, atât prin sprijinul acordat integrării europene, cât şi prin angajamentele de securitate faţă de Europa luate în cadrul NATO.

Prin contrast cu aceste evoluţii pozitive din vestul continentului, în alte părţi ale Europei, şi mai ales în Balcani, s-au înregistrat după 1990 o suită de crize, care s-au derulat în contextul reaşezărilor geopolitice ce au urmat sfârşitului războiului rece. O caracteristică esenţială a acestora a fost aceea că ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor şi mai puţin între acestea. În această perioadă forţe militare provenind din Europa au fost trimise în străinătate mai mult decât în orice altă perioadă, inclusiv în regiuni precum Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est.

La nivel mondial încheierea războiului rece a determinat, cel puţin din punct de vedere militar, trecerea la o lume unipolară, în care SUA deţin o poziţie dominantă, la foarte mare distanţă de orice alt stat.

Cu toate acestea, experienţa perioadei 1990 –2007 a arătat că nici un stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele globale de securitate de unul singur.