Politica națională în URSS între anii 1959-1979

INTRODUCERE

La modul formal, prăbuşirea Uniunii Sovietice a însemnat apariţia a 15 state succesoare ale masivului euroasiatic. Dar, termenul de “stat” nu coincide pe deplin cu declaraţiile de independenţă ari cu extinderea recunoaşterii internaţionale asupra acestora. După trecerea unui deceniu de construcţie naţională s-au conturat o serie de modele distincte de evoluţie. Aproape toate naţiunile titulare au monopolizat implicit sau explicit proiectul construcţiei naţionale, atribuindu-şi astfel, noi prerogative. De exemplu, fiecare naţiune titulară a atribuit limbii materne statutul de limbă oficială, deşi nu întotdeauna prin excluderea altor limbi din practica curentă. Şi totuşi, ar fi exagerat să susţinem că noile state sunt pe de-a întregul “etnice”. Noile lor structuri statale denotă multitudini de elemente, printre care putem vedea atât “civice”, cât şi “etnice”.

U.R.S.S. s-a mândrit mult timp cu caracterul său de stat multinaţional, cu sute de grupuri etnice, populând laolaltă imensele sale întinderi. Sintagma de politică naţională a fost lansată de Lenin, preluată de Stalin şi a devenit consacrată în timp. Această expresie are un conţinut ambiguu, care i s-a acordat de la o perioadă la alta de către conducerea sovietică. În ansamblu, la exprimă, mai degrabă, un compromis între obiectivele finale ale regimului faţă de naţionalităţi – asimilarea şi nevoia de a formal respectarea drepturilor lor la autodeterminare. Prin urmare, era o formulare diplomatică, menită să ţină cont atât de scopurile ultime ale comunismului, cât şi de susceptibilităţile naţionale existente. Însuşi Lenin a înţeles necesitatea includerii problemei naţionale în programul partidului, subliniind faptul că nu era posibilă elucidarea acestei probleme, decât dacă “ar fi existat oameni fără caracteristici naţionale, dar astfel de oameni nu există”1. Mai mult decât atât, Lenin apreciase că deosebirile naţionale “se vor păstra încă mult timp, chiar după instaurarea dictaturii proletariatului în toată lumea”2. E necesar de menţionat o altă afirmaţie a lui Lenin, conform căreia “există două naţiuni în cadrul fiecărei naţiuni moderne. Există două culturi naţionale în cadrul fiecărei culturi naţionale”3. În viziunea ideologiei sovietice cultura şi limba rusă aveau dreptul la un statut privilegiat în Uniunea Sovietică. În acest sens, împrumuturile de vocabular rusesc, de elemente de cultură rusească, impuse mai mult sau mai puţin voalat celorlalte popoare sovietice se înfăţişau ca un fenomen normal.

Referindu-se la problema naţională, Stalin aprecia: “minoritatea nu este nemulţumită de lipsa unei uniuni naţionale, ci de lipsa dreptului de a utiliza limba maternă. Daţi-i posibilitatea să folosească limba maternă şi nemulţumirea va dispare de la sine”4.

Politica naţională sovietică a fost dinamică, uneori se promova “înflorirea” şi “apropierea” naţiunilor, alteori se punea accent pe “convergenţa” naţiunilor sovietice într-o singură comunitatea istorică, numită “popor sovietic”.

Tema de faţă are o importanţă deosebită prin actualitatea ei. Situaţia destul de precară în sfera relaţiilor naţionale necesită cercetarea lacunelor şi deformărilor în cadrul politicii naţionale duse de Uniunea Sovietică, debarasarea de tot ce nu corespunde unei vieţi democratice şi construcţia relaţiilor interetnice şi naţionale. Evoluţia relaţiilor naţionale în orice stat se află într-un anumit raport cu structura etnică a populaţiei. În ultimul deceniu, în legătură cu colapsul Uniunii Sovietice, formarea noilor state suverane, a crescut interesul faţă de componenţa naţională a republicilor şi dinamica ei pe parcursul dezvoltării în cadrul U.R.S.S. Pentru a ajunge la o concluzie cât mai justă referitor la ponderea, sau, cel puţin, mărirea numărului populaţiei alogene în unele regiuni, e necesar de a contrapune datele statistice existente din perioada anilor 1959-1979, complementând aceasta cu evoluţia nemijlocită a procesului de "contopire” a naţiilor, executată prin intermediul directivelor de stat şi migrării interne neorganizate, dar, totodată încurajată de centru. Cunoştinţele despre numărul populaţiei, a popoarelor conlocuitoare şi caracteristica dezvoltării lor ne ajută să înţelegem mai bine rolul lor în cadrul dezvoltării societăţii, în procesul contactelor interetnice.

Cronologic, lucrarea cuprinde perioada anilor 1959-1979. Aceste limite sunt dictate de evidenţierea mai mult a unor date statistice, ambii fiind ani în care s-au efectuat recensăminte în cadrul U.R.S.S. Anume analiza datelor acestor recensăminte, adăugând la ele şi alte izvoare, vor permite elucidarea problemei construcţiei naţionale în Uniunea Sovietică.

Acestei teme îi sunt consacrate un număr impunător de lucrări. Din întreaga gamă a lor o bună parte se referă la dimensiunea economică a politicii naţionale în Moldova Sovietică. În primul rând, menţionăm câteva lucrări de referinţă aparţinând economistului chişinăuian Sergiu Chircă5. Lucrările lui V.I. Ţaranov6, S. Katruk7 şi S. Ivanov8, sunt, de asemenea indispensabile pentru orice cercetător care se ocupă de modernizarea economică a Moldovei Sovietice. S. Chircă a reprezentat curentul economic basarabean care, beneficiind de o autoritate ştiinţifică în faţa regimului, a abordat cu minuţiozitate dezavantajele dezvoltării economice a R.S.S. Moldoveneşti în comparaţie cu alte republici unionale din perspectiva “creării bazei materiale a comunismului”. V. Ţaranov, la rândul său, a promovat, mai mult sau mai puţin voalat, mai mult sau mai puţin conştient, interesele Centrului, a departamentelor centrale acre erau cointeresate în dezvoltarea preferenţială a anumitor sectoare economice în R.S.S.M. Privitor la consecinţele etnodemografice, urbanizare, migrare, menţionăm, mai întâi de toate, studiile semnate de V.S. Zelenciuc9.