Politici Publice privind Migrația în Condițiile Aderării României la Uniunea Europeană - România vs Marea Britanie

INTRODUCERE

Migraţia nu reprezintă un fenomen nou, ea existând din totdeauna în diferite forme de manifestare. Cu toate acestea, în România s-a dezvoltat cu precădere după anul 1989.

Odată cu dispariţia regimului comunist, ţările din Estul Europei au încercat să scape de trecut prin integrarea în Uniunea Europeană. Au urmat o serie de negocieri, constând în schimbarea legislaţiei, a strategiei de apărare, a politicilor publice, inclusive politicile privind migraţia.

Scopul acestei lucrări este de a analiza în primul rând, modul în care sunt respectate legile în privinţa lucătorilor imigranţi în cadrul Uniunii Europene; în al doilea rând, cazul României în urma aderării la Uniunea Europeană şi reacţiile legislative din Marea Britanie la acest capitol.

Migraţia sau deplasarea rapidă a forţei de muncă spre ţările din Vestul Europei, reprezintă pentru România o situaţie gravă. Aceasta este marcată de implozia economiei de tip socialist, apariţia foarte rapidă a unei categorii de oameni foarte bogaţi şi sărăcirea rapidă a populaţiei, concomitant cu creşterea infracţionalităţii economice, financiare şi de drept comun.

Pentru a înţelege mai bine fenomenul migraţiei şi măsurile luate de politicile publice, este necesară explicarea conceptului. Astfel, în primul capitol intitulat Migraţia: fenomen şi politica publica, ne vom opri asupra definirii noţiunilor de „migraţie” şi „politici publice”.

Migraţia reprezintă unul din cele mai vechi fenomene colective, care presupune un transfer temporar sau definitiv, a unei largi mase de populaţie dintr-o ţară în alta.

În ceea ce priveşte definirea noţiunii de politici publice, am putea spune că politicile publice reprezintă totalitatea conceptelor teoretice şi instrumentelor practice utilizate de către stat în scopul atingerii unor obiective cu impact social major.

Am considerat că este necesară clasificarea politicilor publice, a fenomenului migraţiei.

Un alt aspect al acestui capitol este evidenţierea politicilor migraţioniste în ţările membre ale Uniunii Europene, realizate în concordanţă cu aquis-ul comunitar, dar care se pliază nevcesităţilor naţionale. Astfel, politicile publice sunt împărţite în patru categorii: politici pentru reglementarea şi controlul fluxurilor migratorii; politici pentru întărirea legislaţiei de combatere a migraţiei ilegale şi a angajării ilegale a lucrătorilor străini; politici pentru integrarea imigranţilor; politici privind cooperarea internaţională în domeniul migraţiei. De asemenea, un rol import îl au efectele fenomenului de migraţie în context internaţional, în special după sfârşitul războiului rece.

În cel de-al doilea capitol, Politica Uniunii Europene privind migraţia, se vor analiza primele acţiuni întreprinse de Uniunea Europeană, în perioada 1957-1993. Încă de când a fost înfiinţată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, s-a încercat găsirea unei soluţii în privinţa migraţiei, soluţie care să avantajeze statele membre.

O dată cu Tratatul de la Maastricht din 1992, politicile privind azilul, libertatea de mişcarea a persoanelor, vizele, migraţia şi drepturile naţiunilor din statele terţe au devenit problemele Comunităţii. Tratatul prevede o cetăţenie unională; toţi cetăţenii statelor membre sunt ce¬tăţeni ai Uniunii.

În 1999 întră în vigoare Tratatul de la Amsterdam, care completează Tratatul de la Maastricht. Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării. Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.

Începând cu anul 2001 au loc rezoluţii la nivelul Uniunii Europene în privinţa migraţiei.

La 9 iunie 2005, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie privind legătura dintre migraţia legală şi ilegală şi integrarea imigranţilor. Parlamentul a convenit cu Comisia că reglementarea în masă a imigranţilor aflaţi în situaţie de şedere ilegală nu este o soluţie pentru problema imigrării ilegale.

Pe 5 aprilie 2011, Parlamentul European a adoptat o rezolutie referitoare la fluxurile migratorii cauzate de instabilitate: domeniul de aplicare şi rolul politicii externe a Uniunii Europene.

În ultimul capitol, intitulat Politica migraţiei în România şi Marea Britanie, s-a realizat o trecere în revistă a legilor privind migraţia după anul 1989,moment în care migraţia externă devine un fenomen social care capătă amploare. Legislaţia Marii Britanii în acest domeniu se bazează pe acte emise încă din 1971 şi 1986, în ultimii ani realizându-se o adaptare la realitatea actuală Prima convenţie pe care România o semnează este cu Germania în 1991, pentru schimburi în domeniul migraţiei.

Un aspect important este tipologia politicilor din domeniul migraţiei implementate în România: politica privind imigraţia controlată; politica privind prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale; politica privind azilul; politica privind integrarea socială a străinilor.

Un alt argument prezentat în acest capitol este unghiul din care este privită migraţia în urma aderării României la Uniunea Europeană. Clauza de salvgardare a fost dură pentru România, considerată slab pregătită, mai afectată de corupţie decât Bulgaria, de subordonarea politică a Justiţiei şi de concurenţa neloială cauzată de intervenţii preferenţiale clientelare ale guvernului pe piaţă.

Migraţia populaţiei poate fi văzută ca o rezultantă a instabilităţii politice, nerespectării drepturilor omului şi a minorităţilor. Poate fi influenţată de exportul de populaţie excedentară, de escaladarea crimei organizate şi a terorismului internaţional. Toate acestea sunt completate de intensificarea traficului necontrolat de persoane.

Fiecare ţară se confruntă cu propriile probleme în domneiul migraţiei, până într-un anumit punct, România nu vedeafaptul că din ce în ce mai mulţi români părăsesc ţara este o problemă reală, dar când s-a ajuns la chemarea unor muncitori din afară pentru a face ceea ce odată realizau românii, cum ar fi chinezi, s-a decis că trebuie să se acţioneze diferit.

Deasemenea, Marea Britanie abordează migraţia din punctul de vedere al ţării gazdă, nu are cazuri foarte multe de cetăţeni care emigrează din motive financiare sau de discriminare. Deşi fiecare stat este diferit în organizare şi proprietăţi, se poate observa modul de acţiune al Marii Britanii, şi se poate lua partea bună a legilor, care se poate aplica în folosul ţării noastre. Această lucrare nu aduce idei revoluţioniste în acest domeniu, vrea doar să sublinieze anumite aspecte ale migraţiei, fenomen care afectează România din ce în ce mai mult.

Capitolul I. MIGRAŢIA: FNOMEN ŞI POLITICĂ PUBLICĂ

1.1 Politici publice: concepte cheie, tipologie, domenii de activitate

Domeniul de cercetare al politicilor publice reprezintă un domeniu de graniţă între mai multe discipline “clasice” precum ştiinţa politică, sociologia, psihologia socială, ştiinţa juridică sau economia.

Domeniul politicilor publice (cercetarea şi analiza în domeniu) poate fi definit foarte bine ca ocupându-se de studiul deciziilor politico-administrative de alocare a diverselor forme de resurse (materiale, financiare, de know how, simbolice).

Politicile publice, obiectul de studiu al disciplinei în cauză, reprezintă acţiuni realizate de către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care vin dinspre societate. Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, încearcă, cu ajutorul unui program de acţiune coordonat să modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali. Din această definiţie, se pot evidenţia câteva elemente care sunt esenţiale pentru a înţelege termenul şi fenomenul de “politică publică”.