Regimul politic al României

REGIMUL POLITIC AL ROMANIEI

INTRODUCERE

De obicei, conceptul de „regim politic” este strâns legat de acela de „forma de guvernământ”. Uneori conceptul de „formă de guvernământ” este folosit în sensul organizării etatice după criteriul modului în care seful de stat accede la putere (de exemplu republica sau monarhia, ca forme de guvernământ), alteori este utilizat în sensul de „regim politic”, de tipul de organizare care se instituie conform altor criterii, referindu-se la democraţii, monocraţii, oligarhii, regimuri mixte şi regimuri socialiste.

Sintagma de „ regim politic” a fost creată pentru a desemna modul de organizare al statelor democratice pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, însă s-a dovedit a fi destul de flexibilă, având în vedere că ea este utilizată şi în analiza regimurilor autoritare, care, după cum se ştie, nu au la baza structurilor politice principiul separaţiei puterilor.

Acum, după ce s-a explicat, în linii mari, ce înseamnă „regim politic”, am putea sa dăm o definiţie clară şi precisă a acestui termen. Se consideră că prin „regim politic” se înţelege nu numai „ modul de organizare a puterilor şi raporturile dintre ele” ci el „ reprezintă ansamblul instituţiilor, metodelor, mijloacelor prin care se realizează puterea, este indicatorul sintetic şi de primă mărime, cel mai dinamic şi cel mai expresiv, pentru calificarea unei societăţi ca real democratică sau antidemocratică”.

Profesorul O. Duhamel a făcut o clară distincţie între conceptul de „regim politic” şi acela de „ sistem politic”, primul privindu-l în sensul unui ansamblu de reguli constituţionale relative aflate în mâna puterii iar cel de-al doilea utilizându-l în sensul exerciţiului puterii ce rezultă din practicarea instituţională dominantă. Ca urmare a distincţiei pe care O. Duhamel a făcut-o între cei doi termeni, el a clasificat regimurile politice în „parlamentare, prezidenţiale şi semi-prezidenţiale iar sistemele politice în „parlamentariste, prezidenţialiste şi guvernamentaliste”.

Profesorul Ion Deleanu consideră că pentru a stabili tipurile de regimuri politice trebuie să remarcăm ce stă la baza stabilirii acesteia, adica modul de organizare a puterii iar acesta implică două principii: cel al reprezentativităţii ( adică organele care vor conduce sunt alese de un corp electoral) şi principiul distribuirii funcţiilor puterii între diferitele categorii de organe ( funcţia legislativă, executivă şi judecătorească). Pornind de la aceste două principii, profesorul Deleanu identifică trei tipuri de regimuri politice.

Primul este cel în care puterile se află într-o reală confuzie, şi care este reprezentat de: regimul dictatorial, cel directorial şi guvernământul de adunare. Al doilea este cel în care puterile colaborează, acesta fiind regimul parlamentar iar cel de-al treilea este acela care are la bază separarea strictă a puterilor, adică regimul prezidenţial. Prin combinarea unor carateristici ale acestora pot rezulta regimuri mixte, însă regimurile politice ale ţărilor socialiste au caracteristici distincte.

Regimul dictatorial este caracterizat prin dominanarea legislativului de catre executiv, un regim autoritar, menţinut prin constrângere. Dacă în fruntea statului se află o singură persoană (şef de stat) apare activitatea de promovare a cultului personalităţii ceea ce conduce la un regim totalitarist, indiferent de natura lui. Montesquieu afirma că acest tip de regim „este făcut pentru vite de povară nu pentru oameni”.

În cadrul regimului directorial întreaga putere este deţinută de un colegiu ales de legislativ pentru o perioadă determinată, care este imposibil de revocat înainte de expirarea mandatului. Acest colegiu este destul de privilegiat el devenind, după constituire, iresponsabil din punct de vedere politic în faţa legislativului, însă acesta are dreptul de a-i anula sau modifica actele.

Guvernământul de adunare se apropie de regimul prezidenţial însă nu poate fi, sub nici o formă, identificat cu acesta. În cazul de faţă, situaţia se prezintă în felul următor: puterea legislativă este supraordonată celei executive, nu se neagă pricipiul separaţiei puterilor în stat, dar aceste puteri sunt inegale, una dominând-o pe cealaltă. Profesorul Deleanu a identificat principalele trăsături ale acestuia: plenitudinea competenţelor adunării/lor, dreptul acesteia/acestora de a anula deciziile guvernului, structura colegială a executivului, desemnarea şi revocarea lui de adunare şi imposibilitatea executivului de a demisiona.

Regimul parlamentar are ca trăsătură definitorie responsabilitatea politică a guvernului, iar „stâlpul” este guvernul, mei specific primul-ministru, care trebuie să realizezze şi să concilieze raporturile dintre şeful statului şi parlament. De aici rezultă deci, colaborarea puterilor. Executivul este bicefal sau dualist, şeful statului fiind iresponsabil din punct de vedere politic în faţa parlamentului, însă guvernul posedă răspundere politică în faţa parlamentului, căruia îi este permis să îl demită, aşadar guvernul răspunde, într-un mod indirect şi de activitatea şefului de stat, deoarece actele acestuia sunt contrasemnate, obligatoriu, de catre prim-ministru. Guvernul se sprijină pe o majoritate parlamentară care vine din interiorul propriului partid sau pe o coaliţie parlamentară şi poate recurge la dizolvarea adunării, prin intermediul şefului de stat.

În urma implicaţiei istoriei, regimul parlamentar se prezintă sub aspecte diferite: regimul parlamentar dualist şi regimul parlamentar monist. Primul se caracterizează prin faptul că întreg guvernul este responsabil atât în faţa adunării, cât şi a şefului de stat. În cadrul celui de-al doilea regim guvernul este responsabil numai în faţa adunării alese prin vot universal. În detalii vom intra doar mai târziu. Prin combinarea cu sisteme de partide, regimul parlamentar apare astfel: bipartid (de tip anglo-saxon) sau multipartid (de tip latin). Profesorul Deleanu identifică principalele caracteristici ale celor două tipuri de regim parlamentar, celui bipartid fiindu-i propriu „ existenţa unei minorităţi parlamentare confortabile, pe durat întregii legislaturi, alternanţa la putere, mai mult sau mai puţin regulată, a celor două formaţiuni politice principale, practic alegerea şefului guvernului de către corpul elec toral în persoana liderului partidului pentru care electoratul a optat cu prilejul alegerilor legislative” iar cel multipartid fiind definit de „ existenţa pluripolară a mai multor partide, deci o majoritate parlamentară fluctuantă şi instabilitatea guvernului, de alternanţa la putere este înlocuită cu simple inflexiuni în jurul axelor politice puţin îndepărtate, corpul electoral nu are vreo contribuţie nici la alegerea primului ministru, nici la modificarea majorităţilor care rezultă din combinaţiile parlamentare sau din deciziile luate de statele majore ale partidelor”.

La baza regimului prezidenţial stă ideea separării organice accentuate a puterilor de stat şi colaborarea funcţionaşă a acestora. Principalele trăsături sunt următorele: atribuţiile legislativului şi ale executivului sunt strict partajate, cele două puteri sunt independente, lucru ce reiese din inexistenţa de instrumente de presiune reciprocă, executiv monocefal, şeful său îndeplinind şi funcţia de şef al statului, răspunderea individuală a membrilor guvernului numai în faţa şefului statului, acesta neputând fi demis din funcţie de către parlament, dar nici el nu poate dizolva parlamentul.

Realizând nişte combinaţii între elemente aparţinând unor regimuri politice diferite apar regimurile mixte. Acestea nereprezentând o categorie omogenă, fiecare ţară având un model propriu, personalizat.

Caracteristicile regimurilor ţărilor socialiste sunt destul de cunoscute nouă: o doctrină unică, proeminenţa economicului, socializarea violentă a proprietăţii, unicul partid politic şi omnipotent, inexistenţa practicării principiului separaţiei puterilor în stat dar impunerea violentă a principiului unanimităţii, contopirea organelor de stat cu cele de partid, promovarea cultului personalităţii, a conducătorului drept şi infailibil, implicarea în viaţa socială a aparatului represiv, manipualrea maselor, etc.

CAPITOLUL I. REGIMUL POLITIC AL ROMANIEI DIN PERIOADA COMUNISTA

1.1 Scurta istorie polticã româneascã

Viata politica romaneasca poate fi apreciata ca integrata atat genetic cat si evolutiv în coordonatele celor doua "valuri" pluripartidiste europene. Sistemul politic în Romania s-a nascut în efervescenta ideologica pasoptista si unionista, ale carei deziderate erau prezentate de spiritul modernist-capitalist, de realizarea statului national unitar si, implicit, de dorinta emanciparii fata de spiritul conservator feudalist, fata de politica imperiala tarista, habsburgica si otomana - ce se confruntau în spatiul geopolitic românesc. Pana la cristalizarea partidelor moderne, moment indisolubil legat de statuarea regimului constitutional (Constitutia din 1866), viata politica din Romania, asemenea celorlalte tari europene, a cunoscut existenta formatiunilor protopolitice, precum "Fratia", "Partida Unionista", "Astra"etc. restructurate organizational si pragmatic si care împleteau actiunea politica cu cea culturala, sociala si economica. Faza "preistoriei" partidelor politice românesti se înscrie în universalitatea procesului de aparitie si afirmare a institutiilor politice, a partidismului.