Relansarea politicii externe a României comuniste în anii 1960. relațiile României cu Republica Federală Germană

INTRODUCERE

La mijlocul secolului XX, întreaga omenire trăia ani de complexe tensionări ce antrenau mari puteri precum U.R.S.S., S.U.A., China, dar şi state mijlocii şi mici, care îşi căutau aşezări raportate la acest sfârşit de mileniu doi.

Cu anul 1948, începe o fază a istoriei contemporane a României, ce va constitui în perioada la care ne referim (1958-1964) cât şi după aceea (până în 1989) istoria experienţei comunismului, cu toată încărcătura sa care cere studii multiple, aprofundate şi nepartizane. În aceste decenii de regim comunist din România şi în statele din Centrul şi Sud-Estul Europei, se găsesc racilele de fond al modelului socialist sovietic, cu unele „particularităţi” poloneze, româneşti, bulgare etc. Se găsesc şi elemente pozitive, sociale unele, ale învăţământului şi culturii altele, ale suveranităţii naţionale uneori.

Abordarea unei teme legate de politica externă, în cazul de faţă „ Relansarea politicii externe a româniei comuniste în anii 1960 .Relaţiile româniei cu Republica Federală Germană.”

, mai ales într-o perioadă de vârf a războiului rece, când România făcea parte din una din tabere – cea comunistă, rezultă ca urmare a împărţirii sferelor de influenţă după cel de-al doilea război mondial, între S.U.A., Marea Britanie şi U.R.S.S., prezintă o importanţă deosebită din mai multe motive.

Unul dintre motivele pentru care am ales această temă este faptul că în cadrul istoriografiei româneşti, dar şi străine atât înainte cât şi după momentul „1989”, nu exista încă o prezentare a ei, privită nu prin prisma relaţiilor de tip cronologic sau de succesiune a unor evenimente importante ci prin evidenţierea politicii externe româneşti în raport cu factorii de decizie ai politicii internaţionale între cele două tabere Est-Vest, condusă de U.R.S.S. respectiv S.U.A., în cadrul războiului rece, precum şi de cel al perceperii raportului de putere pe plan european şi mondial.

Astfel în secolul XX, mai ales în a doua jumătate, activitatea externă a statelor devine tot mai complexă, politica externă, relaţiile internaţionale, diplomaţia capătă contururi noi, transformările politice, economice şi sociale care au loc se răsfrâng direct asupra acestora. La domeniul politic, care este în continuă dezvoltare, se adaugă cooperarea economică, tehnico-ştiinţifică, culturală etc., negocierile bilaterale, tot mai mult le iau loc cele multilaterale.

În ceea ce priveşte noţiunile de politică externă – relaţiile externe, ele trebuie explicate pentru a nu da naştere la confuzii.

Politica externă a unui stat reprezintă un ansamblu de principii, norme pe care statul şi le propune în atingerea unor obiective conforme cu interesele sale.

Ea este o continuare pe planul relaţiilor internaţionale şi cu alte mijloace ale politicii interne.

Relaţiile externe – reprezintă ansamblul raporturilor oficiale sau neoficiale, politice, economice sau de altă natură pe care le întreţine un stat cu alte state sau cu alte subiecte de drept internaţional, organizaţii şi organisme internaţionale.

Actul decizional care a însoţit politica externă a României, după 1945, dar mai ales în perioada 1958-1964, atât în relaţiile cu statele din blocul comunist, ori cu cele din vest sau cu cele din mişcarea de naliniere, trebuie văzut atât prin prisma regimului politic existent în România la acea vreme cât şi prin percepţia puterii politice-reprezentată de Partidul Muncitoresc Român, în momentele de criză ale relaţiilor internaţionale: problema Statutului Berlinului Occidental, evenimentele din Polonia, revoluţia din Ungaria, criza Suezului, criza rachetelor – Cuba, „polemica” sovieto-chineză.

Conform cu Constituţiile din 1948 şi 1952, piramida puterii Republicii Populare Române era structurată astfel: Marea Adunare Naţională era organul Suprem al puterii în stat (art.22) şi unicul legiuitor (art.23); Consiliul de Miniştri era forul suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat (art.42). Aşadar, formal principiul separării puterilor în stat era proclamat.

Dar Constituţia din 1952 la art.86 stipulează că: „Partidul Muncitoresc Român este forţă conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc cât şi a organelor şi instituţiilor de stat” De aici rezultă că mecanismul decizional ce se voia în aparenţă democratic nu era în realitate aşa.

Relaţia partid-stat nu era lăsată la întâmplare. În statutul partidului se menţiona: „Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român îndrumă activitatea organelor centrale ale puterii de stat şi organizaţiilor obşteşti prin intermediul grupelor de partid din aceste organe şi organizaţii”.

Pentru ca decizia să capete „greutate” – în fruntea ministerelor cele mai importante sau în alte funcţii de stat au fost instalaţi membri ai Biroului Politic. De aici rezultă că Biroul Politic era cel care controla mecanismul decizional în relaţia partid-stat atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Partidul-Stat e considerat pe de o parte ca un organism fără funcţie directoare, care centralizează şi face cunoscute acţiunile revendicative şi revoluţionare ale muncitorilor şi ale intelectualilor care i-au adoptat cauza.

Pe de altă parte „e un tip de putere, care trăgându-şi forţa din masele ce se revendică de la el şi din cunoaşterea sa, constă să dirijeze mişcarea pentru a o face mai puternică; tot el pronunţă excluderi şi funcţionează aproape ca un tribunal; partidul e reprezentantul clasei muncitoare; el indică sensul în care dusă lupta cea dreaptă”.

Perioada 1958-1964 în plan internaţional este marcată de mutaţiile survenite după cel de al doilea război mondial, mutaţii ce s-au concretizat în ceea ce s-a numit „războiul rece”, adică competiţia dintre cele două superputeri, S.U.A. şi U.R.S.S., pentru dominaţia lumii.

O definiţie strictă a războiului rece este dificil de dat, totuşi, încercări nu au lipsit. Câteva exemple se impun ca atare: „Un conflict politic şi diplomatic dintre puterile occidentale, sub conducerea S.U.A. şi blocul est-european”, susţine Alan Palmer ; „Un termen comun care descrie stadiul relaţiilor dintre S.U.A. şi aliaţii lor pe de o parte şi U.R.S.S. şi aliaţii ei pe de altă parte, după cel de-al doilea război mondial” , sau „un fenomen incredibil din punct de vedere geopolitic în condiţiile vacumului politic creat în Europa în timpul celui de-al doilea război mondial”, susţine istoricul şi politologul american Arthur Schlesinger.