Rolul negocierilor diplomatice în soluționarea diferendelor internaționale

INTRODUCERE

De-a lungul întregii sale evoluţii, omenirea a fost şi este marcată la o scară spaţială sau temporală mai mică sau mai mare, de anumite trăsături, încordări, acumulări de contradicţii dereglatoare, care s-au manifestat în toate domeniile vieţii sociale. În mod convenţional, aceste acumulări de contradicţii poartă denumirea de „criză“ sau „situaţie de criză“, noţiuni care pot fi asociate diverselor domenii ale vieţii sociale.

Comunitatea umană a înţeles necesitatea unirii eforturilor şi a preocupărilor în scopul stingerii stărilor conflictuale, căutând să găsească, în acest sens, în funcţie de împrejurări, modalităţi şi instituţii mai mult sau mai puţin eficiente. Pe măsura evoluţiei societăţii, omenirea a sesizat că doar acţiunea concertată de stingere a conflictelor nu mai este suficientă, fiind necesară şi o activitate preventivă, cu atât mai mult, cu cât în zilele noastre consecinţele unui conflict local sau regional pot fi dezastruoase pentru întreaga lume. De aceea, atenţia forurilor internaţionale, a factorilor politici din fiecare ţară se îndreaptă tot mai mult spre ceea ce poate genera conflicte, spre evenimente ori procese care pot da naştere unor noi contradicţii periculoase. Având cauze obiective sau subiective, situaţiile de criză nu pot fi lăsate să se rezolve de la sine.

Diminuarea sau înlăturarea crizelor nu se poate face decât prin intervenţia factorului conştient, subiectiv, prin voinţă şi acţiunea dirijată a oamenilor. Această acţiune se realizează fie prin instituţiile politice, juridice, economice, militare etc. existente anterior în fiecare ţară sau pe plan internaţional, fie prin relaţii, organizaţii sau instituţii special create pentru rezolvarea unei anumite situaţii de criză (un exemplu tipic în acest sens fiind forţele ONU pentru menţinerea păcii, aşa-zisele „căşti albastre“ care acţionează în diverse puncte „fierbinţi“ ale lumii).

În ultimul timp au apărut tot mai mult în literatura de specialitate concepte ca „gestionarea crizelor“ sau „managementul crizelor“, care sugerează o abordare mai complexă a situaţiilor ce pot genera conflicte şi a modalităţilor de soluţionare a lor. Gestionarea (managementul) crizelor este o acţiune de o mare complexitate, concretizată, dirijată şi susţinută pe multiple planuri (politic, diplomatic, economic, militar etc.) pentru diminuarea tensiunilor generatoare de criză într-o ţară sau într-un grup de ţări, pentru limitarea şi menţinerea sub control a efectelor negative. Această acţiune presupune, în primul rând, cunoaşterea aprofundată a cauzelor care pot genera sau generează contradicţii şi tensiuni, a factorilor favorizanţi ori defavorizanţi ai contradicţiilor respective. Cunoaşterea cauzelor situaţiilor de criză trebuie să cuprindă toate formele de manifestare a acestora, analizându-se imparţial şi apreciindu-se cât mai exact, fără prejudecăţi ori sentimente, ponderea fiecărui tip de contradicţie (economică, politică, juridică, etnică, religioasă etc.) în cadrul situaţiei respective.

Analiza nu poate fi însă completă dacă nu se distinge clar interferenţa atât a intereselor statelor sau comunităţilor (forţelor) direct implicate ori situate în zona geografică a situaţiei de criză, cât şi a celor care se manifestă în această zonă şi aparţin altor puteri, state ori grupări de state, comunităţi, organizaţii, instituţii internaţionale sau naţionale ori forţe de orice fel.

Adesea, interesele exterioare pot fi precumpănitoare faţă de cele ale părţilor aflate în conflict şi pot acutiza criza chiar în condiţiile în care părţile direct implicate nu ar dori aceasta. Ţesătura complexă de interese din zona de criză trebuie privită în dinamismul ei întrucât orice eveniment poate modifica amplitudinea ori sensul intereselor, ceea ce poate duce la schimbări dramatice care, la rândul lor, pot determina activarea altor focare de tensiune, deci crearea altor situaţii de criză. În aceste cazuri, gestionarea situaţiilor de criză trebuie să prevină crearea unor stări conflictuale, să găsească şi să folosească acele pârghii care să ducă la eliminarea sau atenuarea focarelor fără a genera altele.

Noul context geostrategic european şi mondial, care a determinat o evoluţie rapidă şi contradictorie a situaţiei politico-economice şi militare, marcată de căderea „cortinei de fier“ care împărţea Europa în două sisteme social-politice şi militare opuse, impune perfecţionarea modalităţilor de gestionare a stărilor de criză. Înlăturarea vechilor contradicţii generate de polaritatea politico-militară a Europei a reactualizat şi acutizat contradicţii mai vechi, care au existat în stare latentă, îndeosebi de natură etnică, economică, religioasă etc.