Rolul și atribuțiile Parlamentului României în context European

Pentru a argumenta motivul pentru care am ales să abordez această lucrare, consider că cel mai potrivit ar fi să citez din George Alexianu, care a sintetizat de o manieră unică angrenajul instituţional al statului român astfel:

„( ) instituţiile astfel adoptate nu sunt icoana fidelă a sufletului unui popor; cu uşurinţa cu care vin, tot aşa pot pleca, fără a lăsa nici o urmă în trecerea lor. Numai acele instituţii se menţin şi durează, care sunt plămădite din suferinţele şi sforţările proprii de progres ale fiecărui popor, din cucerirea pe care gândul fiecărui neam o face asupra haosului etern. Opera legiuitorului nu constă decât în verificarea acestei realităţi şi concretizarea ei în formule pozitive. Şi această operă de verificare se impune cu atât mai mult în timpurile de criză, adică atunci când conflictul dintre realitatea vieţii şi legea pozitivă este mai accentuat. În astfel de împrejurări, remediul nu trebuie căutat în măsuri cu caracter economic, ci în primul rând în verificarea modului de organizare a instituţiilor statului, spre a se vedea dacă corespund realităţii. Repunerea instituţiilor politice în putinţa de a funcţiona în chip normal, ca expresie a a vieţii naţionale a popoarelor, aceasta trebuie să fie cea dintâi preocupare a omului politic, chemat să rezolve crizele prin care trec naţiunile”

Prăbuşirea totalitarismului nu a condus la instituirea imediată a regimului democratic reprezentativ. Au fost necesare eforturi şi acţiuni pentru regândirea şi reconstruirea sistemului social-politic şi statal-juridic pe principii noi, printre care cel al pluralismului politic, devenit condiţia indispensabilă în edificarea democraţiei reprezentative.

Evenimentele din decembrie 1989 au determinat modificări de structură în edificiul instituţional românesc. Structurile politice consfinţite prin Constituţia din 1965 au fost desfiinţate, urmând ca noul sistem instituţional să se aşeze pe baze democratice, legitimat de votul popular.

Misiunea noilor forţe care au preluat puterea în România era de a crea un nou cadru normativ în care tânăra democraţie să prindă rădăcini.

Până la elaborarea Constituţiei, noile organisme politice şi-au desfăşurat activitatea în baza actelor adoptate de Frontul Salvării Naţionale. Prin Decretul-lege nr. 2/1989 se înfiinţa Consiliul Salvării Naţionale, ce era învestit cu prerogativele caracteristice Parlamentului, iar preşedintele Consiliului cu cele de Şef al statului. Prin Decretul-lege nr. 8/1989 se crea cadrul normativ pentru înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti. Se reinstituia în sistemul constituţional românesc pluralismul politic. Ulterior, Consiliul Frontului Salvării Naţionale se transformă într-o formaţiune politică şi ia denumirea de Consiliul Provizoriu de Uniunea Naţională.

Acest organism va adopta în martie 1990 Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, care, din punct de vedere al naturii juridice, a fost un act cu caracter instituţional, nu o simplă lege electorală, de fapt, el a fost o „mini-Constituţie provizorie a perioadei guvernării revoluţionare”, aşa cum se exprima profesorul Antonie Iorgovan.

Actul normativ enunţat cuprindea un set de dispoziţii cu valenţe democratice (de exemplu, art. 1: „puterea politică în România aparţinea poporului român şi se exercită potrivit principiilor democraţiei şi asigurării demnităţii umane, inviolabilităţii şi inalienabilităţii drepturilor fundamentale ale omului”; art. 2: „guvernarea României se realizează pe baza sistemului democratic pluralist, precum şi a separaţiei puterilor legislativă, executivă şi judecătorească”. Prin dispoziţiile decretului se stabilea structura bicamerală a Parlamentului: Adunarea Deputaţilor şi Senatul, dar şi modalităţile de desemnare a parlamentarilor.

Adunarea Deputaţilor şi Senatul se constituiau în Adunare Constituantă pentru adoptarea Constituţiei. Adunarea Constituantă a adoptat noua Constituţie a României în 21 noiembrie 1991. Legea fundamentală a fost supusă referendumului popular în 8 decembrie 1991, fiind aprobată de corpul electoral cu 77,3% din sufragiile exprimate.

Rolul Parlamentului se exercită în două sensuri:

a. Parlamentul - organ reprezentativ suprem al poporului

Parlamentul este organismul care reuneşte opţiunile electorale ale cetăţenilor săi. Parlamentul este rezultatul pactului fundamental - contractului social ce trebuie să existe într-o societate şi a cărui existenţă trebuie reînnoită periodic, prin alegerea de reprezentanţi.

b. Parlamentul - unica autoritate legiuitoare a ţării

Constituantul român i-a conferit Parlamentului calitatea de „unică autoritate legiuitoare a ţării”. Prin această formulă, i s-a acordat Parlamentului monopolul legislativ, în sensul că nici o altă autoritate a statului nu poate adopta norme cu caracter de lege. Prin exercitarea funcţiei legislative, Parlamentul creează cadrul normativ al statului, regulile după care se organizează şi funcţionează întregul sistem instituţional, iar cetăţenii sunt beneficiarii drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Deşi Constituţia îi conferă calitatea de unic for legiuitor al ţării, tot legea fundamentală stabileşte dispoziţiile privitoare la delegarea legislativă în art. 115 din Constituţi. Precizăm, totuşi, că delegarea legislativă acordată Guvernului reprezintă un act de voinţă din partea Parlamentului. Transferul de competenţe în materie legislativă este limitativ şi condiţionat.