Rolul si atributiile Parlamentului Romaniei in context European

Imagine preview
(10/10 din 1 vot)

Aceasta licenta trateaza Rolul si atributiile Parlamentului Romaniei in context European.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 65 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, o poti descarca. Ai nevoie de doar 9 puncte.

Domeniu: Stiinte Politice

Cuprins

INTRODUCERE p.4
CAP. 1: O ABORDARE ISTORICĂ A INSTITUȚIEI PARLAMENTULUI
1.1.Parlamentul ca tribună a poporului p. 6
1.2.Evoluția istorică a Parlamentului României p. 10
1.3.Rolul decisiv al parlamentului în democratizarea vieţii social-politice p. 13
1.4.Funcţionarea democraţiei reprezentative în lumea post-modernă p. 16
CAP. 2: ATRIBUŢIILE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI
2.1.Funcţia legislativă p. 23
2.2.Funcţia de control parlamentar p. 37
2.3.Funcţia de desemnare a unor autorităţi publice p. 45
2.4.Funcţia de informare p. 45
CAP. 3: ROLUL PARLAMENTULUI ROMÂNIEI ÎN ADOPTAREA LEGILOR
3.1.Noţiunea de lege. Categorii de legi p. 48
3.2.Hotărârile Parlamentului p. 51
3.3.Moţiunea p. 51
CAP. 4: ROLUL PARLAMENTULUI ROMÂNIEI ÎN PROCESUL DECIZIONAL EUROPEAN
4.1.Cadrul constituţional naţional și european p. 53
4.2. Parlamentele naţionale şi traspunerea dreptului Uniunii Europene în dreptul intern p.56 4.3.Implicarea parlamentului național în controlul respectării principiului subsidiarității p. 57
4.4.Rolul parlamentului în cadrul formelor de cooperare interparlamentară p. 60
CONCLUZII p. 63
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ p. 65

Extras din document

Pentru a argumenta motivul pentru care am ales să abordez această lucrare, consider că cel mai potrivit ar fi să citez din George Alexianu, care a sintetizat de o manieră unică angrenajul instituţional al statului român astfel:

„( ) instituţiile astfel adoptate nu sunt icoana fidelă a sufletului unui popor; cu uşurinţa cu care vin, tot aşa pot pleca, fără a lăsa nici o urmă în trecerea lor. Numai acele instituţii se menţin şi durează, care sunt plămădite din suferinţele şi sforţările proprii de progres ale fiecărui popor, din cucerirea pe care gândul fiecărui neam o face asupra haosului etern. Opera legiuitorului nu constă decât în verificarea acestei realităţi şi concretizarea ei în formule pozitive. Şi această operă de verificare se impune cu atât mai mult în timpurile de criză, adică atunci când conflictul dintre realitatea vieţii şi legea pozitivă este mai accentuat. În astfel de împrejurări, remediul nu trebuie căutat în măsuri cu caracter economic, ci în primul rând în verificarea modului de organizare a instituţiilor statului, spre a se vedea dacă corespund realităţii. Repunerea instituţiilor politice în putinţa de a funcţiona în chip normal, ca expresie a a vieţii naţionale a popoarelor, aceasta trebuie să fie cea dintâi preocupare a omului politic, chemat să rezolve crizele prin care trec naţiunile”

Prăbuşirea totalitarismului nu a condus la instituirea imediată a regimului democratic reprezentativ. Au fost necesare eforturi şi acţiuni pentru regândirea şi reconstruirea sistemului social-politic şi statal-juridic pe principii noi, printre care cel al pluralismului politic, devenit condiţia indispensabilă în edificarea democraţiei reprezentative.

Evenimentele din decembrie 1989 au determinat modificări de structură în edificiul instituţional românesc. Structurile politice consfinţite prin Constituţia din 1965 au fost desfiinţate, urmând ca noul sistem instituţional să se aşeze pe baze democratice, legitimat de votul popular.

Misiunea noilor forţe care au preluat puterea în România era de a crea un nou cadru normativ în care tânăra democraţie să prindă rădăcini.

Până la elaborarea Constituţiei, noile organisme politice şi-au desfăşurat activitatea în baza actelor adoptate de Frontul Salvării Naţionale. Prin Decretul-lege nr. 2/1989 se înfiinţa Consiliul Salvării Naţionale, ce era învestit cu prerogativele caracteristice Parlamentului, iar preşedintele Consiliului cu cele de Şef al statului. Prin Decretul-lege nr. 8/1989 se crea cadrul normativ pentru înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti. Se reinstituia în sistemul constituţional românesc pluralismul politic. Ulterior, Consiliul Frontului Salvării Naţionale se transformă într-o formaţiune politică şi ia denumirea de Consiliul Provizoriu de Uniunea Naţională.

Acest organism va adopta în martie 1990 Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României, care, din punct de vedere al naturii juridice, a fost un act cu caracter instituţional, nu o simplă lege electorală, de fapt, el a fost o „mini-Constituţie provizorie a perioadei guvernării revoluţionare”, aşa cum se exprima profesorul Antonie Iorgovan.

Actul normativ enunţat cuprindea un set de dispoziţii cu valenţe democratice (de exemplu, art. 1: „puterea politică în România aparţinea poporului român şi se exercită potrivit principiilor democraţiei şi asigurării demnităţii umane, inviolabilităţii şi inalienabilităţii drepturilor fundamentale ale omului”; art. 2: „guvernarea României se realizează pe baza sistemului democratic pluralist, precum şi a separaţiei puterilor legislativă, executivă şi judecătorească”. Prin dispoziţiile decretului se stabilea structura bicamerală a Parlamentului: Adunarea Deputaţilor şi Senatul, dar şi modalităţile de desemnare a parlamentarilor.

Adunarea Deputaţilor şi Senatul se constituiau în Adunare Constituantă pentru adoptarea Constituţiei. Adunarea Constituantă a adoptat noua Constituţie a României în 21 noiembrie 1991. Legea fundamentală a fost supusă referendumului popular în 8 decembrie 1991, fiind aprobată de corpul electoral cu 77,3% din sufragiile exprimate.

Rolul Parlamentului se exercită în două sensuri:

a. Parlamentul - organ reprezentativ suprem al poporului

Parlamentul este organismul care reuneşte opţiunile electorale ale cetăţenilor săi. Parlamentul este rezultatul pactului fundamental - contractului social ce trebuie să existe într-o societate şi a cărui existenţă trebuie reînnoită periodic, prin alegerea de reprezentanţi.

b. Parlamentul - unica autoritate legiuitoare a ţării

Constituantul român i-a conferit Parlamentului calitatea de „unică autoritate legiuitoare a ţării”. Prin această formulă, i s-a acordat Parlamentului monopolul legislativ, în sensul că nici o altă autoritate a statului nu poate adopta norme cu caracter de lege. Prin exercitarea funcţiei legislative, Parlamentul creează cadrul normativ al statului, regulile după care se organizează şi funcţionează întregul sistem instituţional, iar cetăţenii sunt beneficiarii drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Deşi Constituţia îi conferă calitatea de unic for legiuitor al ţării, tot legea fundamentală stabileşte dispoziţiile privitoare la delegarea legislativă în art. 115 din Constituţi. Precizăm, totuşi, că delegarea legislativă acordată Guvernului reprezintă un act de voinţă din partea Parlamentului. Transferul de competenţe în materie legislativă este limitativ şi condiţionat.

Fisiere in arhiva (1):

  • Rolul si atributiile Parlamentului Romaniei in context European.doc

Bibliografie

- TRATATE. MONOGRAFII. CURSURI UNIVERSITARE
ALEXIANU, George, Curs de drept constituţional, vol. I, Editura Casei Şcoalelor, 1930.
CARP, Radu, Responsabilitatea ministerială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
CĂLINOIU, Constanţa, DUCULESCU, Victor, Drept parlamentar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
CIOBANU, D., DUCULESCU, V., Drept constituţional român, Editura Hyperion, Bucureşti, 1993.
CONSTANTINESCU, M., ENACHE, M., Renaşterea parlamentarismului, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
DĂNIŞOR, Dan Claudiu, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. 1. Teoria generală. Tratat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
DELEANU, Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul românşi în dreptul comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
DRĂGANU, TUDOR, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
DELEANU, Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura C.H. BECK, Bucureşti, 2006.
DIACONU, Ştefan, Instituţii politice, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
ENACHE, Marian, Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
GĂLINOIU, Constanţa, DUCULESCU, Victor, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 4-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008.
IANCU, Gheorghe, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
IONESCU, Cristina, Tratat de drept constituţional contemporan, ed. a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
LOCKE, John, Al doilea trat despre cârmuire,
MURARU, Ioan, CONSTANTINESCU, Mihai, Drept parlamentar românesc, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, ed. a 13-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
MURARU, Ioan, TĂNĂSESCU, Elena Simina (coord.), Constituţia României, Editura României, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
ROUSSEAU, Jean-Jacques, Despre contractul social, Editura Nemira, Bucureşti, 2008.
SANTAI, Ioan, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002.
TĂNĂSESCU, Elena Simina (coord.), Răspunderea în dreptul constituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
VRABIE, Genoveva, BĂLAN, Marius, Organizarea politico-etatică a României, Editura Institutul European, Iaşi, 2004.