Sfatul Domnesc din Țara Românească sec XIV - XVI

Introducere

,,Un popor care nu își cunoaște trecutul nu își poate imagina prezentul sau viitorul”.

Nicolae Iorga

Această lucrare încearcă să prezinte cât mai în profunzime, sistemul de organizare internă a civilizatiei din cadrul spațiului românesc, de la sud de Carpați, între secolele al XIV-XVII-lea, perioadă ce cuprinde unele dintre cele mai controversate episoade din istoriografia românescă, asta din cauza prea puținelor izvoare scrise puse la dispoziția cercetării istoricilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, a disputelor de opinie exprimate de către cei care au studiat în amănunt veridicitatea informațiilor pe care le deținem până în prezent.

Am avut ca punct de plecare definirea conceptului de instituție, a genezei acestuia, cu accent deosebit asupra instituțiilor din statul medieval feudal Țara Românescă, care au suferit de-a lungul timpului, din cauza contactelor externe, influențe active, în ceea ce privește limba oficială și denumirile membrilor care și-au adus aportul la evoluția societății prin prezența în Sfatului domnesc. Am continuat cu o incursiune în istoriografia acestei probleme, mergând apoi la prezentarea și clasificarea instituțiilor în funcție de anumite criterii. După menționarea acestor categorii instituționale, am insistat asupra unor categorii, în ideea de a oferi o imagine de ansamblu a organizării teritorial-administrative, centrale și locale, politico-militare și juridico-religioase, evidențiind raporturile dintre acestea pe parcursul evoluției lor.

În ceea ce privește evoluția instituțiilor, se observă că unele dintre ele pot să apară sau să dispară, indiferent de natura și importanța lor, într-o perioadă scurtă de timp, (mă refer aici la marele Ban sau marele Armaș, dispariție cel puțin din documente), dar pot să revină și să își păstreze aceleași scopuri.

Evoluția societății a fost clar influențată de către Sfatul domnesc, cea de-a doua instituție centrală cu rol fundamental în organizarea și funcționarea statului medieval la care mă refer în acestă lucrare. Instuția trebuia obligatoriu prezentată cît mai în detaliu. Astfel, cercetarea realizată de marii istorici, a condus la formularea mai multor opinii : principiul în virtutea căreia funcționa instituția Sfatului domnesc își are rădăcinile în mentalitatea medievală, potrivit căreia relațiile din societate funcționează în virtutea unui contract încheiat între senior și vasalii săi. Potrivit acestui principiu, seniorul, în calitate de deținător al unei puteri temporale, avea obligația de a pune la dispoziția vasalilor săi o serie de venituri (pământuri, drepturi de încasare a dărilor), urmând să beneficieze în schimb de consilium et auxilium. Pe de cealaltă parte, vasalii trebuiau să-l sprijine pe domn în orice chestiune legată de domeniile politic, militar, financiar și juridic.

De-a lungul secolelor al XIV-lea și al XVII-lea, componența Sfatului domnesc, a variat. Inițial, ponderea cea mai mare o dețineau boierii fără dregătorii, care erau convocați în cadrul sfatului în calitatea lor de mari proprietari de pământ. În cursul secolului al XV-lea raportul se schimbă în favoarea boierilor cu dregătorii, urmând ca sfatul să fie alcătuit preponderant din dregători începând cu secole al XVI și al XVII-lea.

Capitolul I

1.1 Instituţiile și rolul lor în evoluția societății

Ca fiinţe sociale, oamenii, din cele mai vechi timpuri, au simţit nevoia de a reglementa relaţiile dintre ei şi de a organiza comunitatea în care trăiau în funcţie de necesităţi, condiţii de climă şi relief, posibilităţi de hrană şi de apărare, număr de membri, raportul numeric dintre sexe, fenomenele naturii etc. Treptat, pe măsură ce grupurile umane s-au dezvoltat şi s-au format comunităţi mai mari, formele de reglementare au devenit tot mai complexe şi mai specializate, luând astfel naştere un sistem social cu o organizare bine definit, fiecare element al acestei structuri purtând numele de instituţie. Fiecare instituţie are la bază un anume suport întemeiat fie pe tradiţie sau obicei, fie pe un statut, unanim acceptat de membrii comunităţii.

Astfel, conceptul şi termenul de instituţie apar încă din antichitate. Romanii au folosit termenul “instituto, -ere“ pentru a desemna acţiunea de instituire şi de organizare a relaţiilor sociale. Termenul “instituţia, - onis” desemna aranjarea lucrurilor, a sistemului şi instituirea regulamentului. Unii cercetători definesc instituţia ca pe o „formă de organizare a raporturilor sociale, repetate şi tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al orânduirii societăţii respective". Definiţia reduce durata şi felul instituţiilor la limita epocilor istorice, ceea ce exclude existenţa unora dintre ele pe o perioadă mai lungă ori pe tot parcursul evoluţiei societăţii, modificate, desigur, în funcţie de condiţiile existente în anumite epoci.