Noțiuni privind transportul

INTRODUCERE

Privind transporturile ca activităţi economic sociale, transporturile, în sensul cel mai general al noţiunii, au apărut şi s-au dezvoltat odată cu societatea şi civilizaţia umană.

Transportul în spaţiu a bunurilor şi persoanelor, cu ajutorul anumitor mijloace şi pe anumite căi mai mult sau mai puţin amenajate în acest scop, a precedat apariţia şi adâncirea diviziunii sociale a muncii. Chiar în condiţiile economiei naturale astfel de deplasări se dovedeau absolut obligatorii, deoarece punctele de obţinere (producere) a bunurilor necesare traiului şi punctele de păstrare, respectiv de consum erau localizate în zone diferite.

Adâncirea diviziunii sociale a muncii, precum şi o serie de descoperiri de ordin tehnic au impulsionat dezvoltarea şi perfecţionarea transporturilor, desprinderea lor din ansamblul activităţilor economic-sociale şi fixarea ca activităţi distincte.

Producţia de mărfuri consacră transporturile ca procese organizate, indispensabile societăţii, aflate într-o strânsă interdependenţă cu toate celelalte activităţi. Reproducţia simplă sau lărgită a produsului social, privită ca un ansamblu de acţiuni intercorelate, presupune, ca o condiţie a realizării sale, existenţa transporturilor în vederea asigurării legăturile necesare între producţie şi consum, ori de câte ori între locurile în care acestea au loc se interpune un anumit spaţiu.

Primele tipuri de transporturi au fost cele pe apă şi cele care utilizau forţa animalelor.

Ca urmare a adâncirii diviziunii muncii, pe plan intern şi internaţional, şi mai cu seamă odată cu apariţia capitalismului, activităţile de transport au început să se diversifice.

Astfel, inventarea maşinii de abur (în secolul al XVII–lea) a determinat apariţia şi dezvoltarea transporturilor feroviare. În paralel, transporturile navale au cunoscut o înviorare simţitoare prin înlocuirea navelor cu pânze cu nave propulsate de motoare cu abur.

Apoi, inventarea motorului cu ardere internă şi apariţia primului automobil propulsat de un astfel de motor (pe la mijlocul secolului al XIX-lea), precum şi a motorului cu aprindere prin scânteie (la sfârşitul secolului al XIX-lea) şi construirea primului avion (la începutul secolului al XX-lea) au dus la apariţia şi dezvoltarea foarte rapidă a transporturilor auto şi aeriene.

În astfel de condiţii, activităţile de transport s-au separat ca procese distincte, constituind una din ramurile cele mai importante ale economiei naţionale.

CAPITOLUL I. NOŢIUNI PRIVIND TRANSPORTUL

Secţiunea 1. Izvoarele dreptului transporturilor

Noţiunea de „izvor al dreptului”, aşa cum este ea definită de teoria generală a dreptului, este considerată ca fiind o noţiune susceptibilă de critici ca urmare a ambiguităţii sale, în sensul că ea poate desemna atât originea dreptului, cât şi modurile de expresie şi creare ale dreptului. Corelând, însă, accepţiunile cuvântului „drept” cu noţiunea de „izvor (sursă) de drept” se ajunge la concluzia că se pot distinge patru accepţiuni ale sintagmei „izvoarele dreptului”: izvoarele materiale, izvoarele formale, sursele documentare şi izvoarele reale.

Dacă facem diferenţa între noţiunile de izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal, putem conchide că izvorul material al oricărei reglementări juridice îl constituie viaţa, condiţiile materiale şi morale ale existenţei omului; iar, în sens formal, prin izvoarele dreptului transporturilor, înţelegem ansamblul formelor de reglementare juridică a acestui domeniu.

Izvorul în sens material al dreptului transporturilor este dat de evoluţiile permanente, de dezvoltarea continuă a vieţii, a aspectelor economice şi, pe cale de consecinţă, a transporturilor: crearea unor noi mijloace de transport, continua evoluţie tehnică a vehiculelor, evoluţia căilor de transport şi, în general, o dezvoltare a transporturilor concordantă cu dezvoltarea economică şi ca o consecinţă a dinamizării vieţii.

În sens formal izvoarele sunt constituite din ansamblul formelor de reglementare juridică. Astfel, în ceea ce priveşte dreptul transporturilor, cadrul legal este dat de două categorii de norme: norme juridice interne şi internaţionale.

Normele juridice interne, ţinând cont de sfera lor de aplicare, pot fi clasificate, la rândul lor, în norme cu caracter general şi norme cu caracter special.

Din sfera normelor cu caracter general fac parte: Ordonanţa Guvernului privind transporturile, ce asigură cadrul general de organizare şi funcţionare a transporturilor; norme juridice cuprinse în Codul civil, ce constituie drept comun pentru transporturile de natură civilă.

Transportul de persoane, arată, practic, importanţa acestei reglementări cu caracter general: prin ea se stabilesc normele generale aplicabile modurilor de transport rutier, feroviar, naval şi aerian din cadrul sistemului naţional de transport, precum şi atribuţiile şi răspunderile autorităţilor competente de reglementare, coordonare, control, inspecţie şi supraveghere cu privire la activităţile de transport şi la mijloacele de transport, asigurând, în acest fel, cadrul general aplicabiltuturor actelor normative specifice modurilor de transport şi activităţilor conexe acestora.