Transporturi

1.1. Aspecte generale privind transporturile

Apariţia şi dezvoltarea societăţii omeneşti a impus, fără îndoială, şi nevoia de transport. Omul primitiv trebuia să se deplaseze în căutarea hranei, mergând pe jos pentru început, iar mai târziu folosindu-se de animale de povară (primele mijloace de transport), sporind apoi gradual complexitatea activităţii.

În Antichitate, transporturile au jucat un rol determinant în dezvoltarea societăţii şi formarea statelor. Primele oraşe luau naştere la întretăierea căilor de comunicaţie naturale (confluenţe ale râurilor, porturilor, intersecţii de drumuri comerciale etc.). În această perioadă şi în Evul Mediu, transporturile au cunoscut o sensibilă dezvoltare. Transporturile se rezumau în principal la cele bazate pe tracţiunea animală, pentru zona continentală, şi la mici ambarcaţiuni ce traversau mările, fluviile şi râurile navigabile.

În contextul formării societăţii industrializate, rolul atribuit procesului de transport s-a adâncit, ajungând să exercite o influenţă asupra întregului sistem productiv. Astfel, transporturile structurează spaţiul marilor oraşe moderne, influenţând implantarea întreprinderilor şi stimulând dezvoltarea schimburilor internaţionale. Epoca modernă, caracterizată prin dezvoltarea forţelor de producţie şi adâncirea diviziunii sociale a muncii, dezvoltarea producţiei şi a circulaţiei mărfurilor, a determinat şi perfecţionarea mijloacelor şi căilor de transport, în aceste condiţii transporturile ajungând să se delimiteze ca ramură economică de sine stătătoare. A devenit astfel evident că transporturile reprezintă un adevărat sistem circulator al economiei naţionale, cu o importanţă vitală în buna desfăşurare a activităţii economice, orice dereglare sau defecţiune a acestui proces specific producând perturbaţii în diferitele compartimente ale producţiei şi consumului. Un transport eficient reprezintă, în mod cert, un aspect al calităţii vieţii, maximizarea rezultatelor activităţii conducând la numeroase şi permanente tendinţe şi evoluţii.

Transportul nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de realizare a unei multitudini de scopuri practice. Se poate afirma că transportul influenţează toate laturile vieţii economico-sociale, iar dezvoltarea echilibrată, armonioasă a acestora constituie un obiectiv important al politicii economice a oricărui stat.

Transporturile, în evoluţia lor, au devenit plurimodale, internaţionale, mondiale. După producţia agricolă, în stadiul atins de dezvoltarea socială, ele constituie o necesitate. Acest sector economic reprezintă un mediu în permanentă evoluţie, în care se confruntă, uneori prea acentuat interese opuse.

În cadrul dezvoltării relaţiilor economice internaţionale, a lărgirii şi diversificării schimburilor comerciale între state, un rol de seamă revine transporturilor şi expediţiilor internaţionale de mărfuri fie pe cale rutieră, feroviară, navală sau aeriană.

Transporturile reprezintă o latură importantă a producţiei materiale care prin rolul lor de deplasare a mărfurilor influenţează puternic şi celelalte ramuri ale economiei mondiale, inclusiv comerţul internaţional este asigurat prin acest intermediar de nelipsit : transporturile.

Constituind mijlocul material efectiv pentru concretizarea relaţiilor economice interstatale, transporturile intrenaţionale pot fi considerate pe drept cuvânt aparatul circulator al întregii economii mondiale.

Transporturile internaţionale de mărfuri au devenit în zilele noastre o componentă majoră importantă pentru fiecare ţară în realizarea schimburilor economice internaţionale. Ele contribuie direct prin rolul important pe care îl au la:

- realizarea acordurilor interstatale de cooperare economică;

- realizarea unui sistem de distribuţie cât mai apropiat de necesităţile beneficiarilor de import;

- introducerea în circuitul mondial a tuturor zonelor de pe glob prin crearea posibilităţilor de realizare a datoriei statelor de participare la diviziunea internaţională a muncii;

- păstrarea şi conservarea proprietăţilor fizice, chimice, mecanice şi organoleptice ale mărfurilor pe durata deplasării lor de la furnizorii producători până la beneficiarii finali.

Cu toate acestea, pe plan mondial există o preocupare permanentă şi crescândă de a se da cât mai repede în consum mărfurile ce provin din procesul productiv.

În această privinţă transporturile internaţionale au un rol din ce în ce mai important, durata transportului fiind un factor preponderent, chiar în condiţiile unor costuri de transport mai ridicate.

Se poate astfel afirma că transporturile internaţionale contribuie la aprovizionarea ritmică a diferitelor ţări cu materii prime şi materiale din import, cu utilaje necesare industriei şi bunurilor de larg consum destinate populaţiei precum şi la desfacerea ritmică a produselor destinate exportului şi necesare realizării fondului valutar.

În concluzie, se poate afirma că transportul reprezintă o activitate din sfera serviciilor de tip special. El apare ca o continuitate a procesului de producţie început în celelalte ramuri. Importanţa activităţii apare cu pregnanţă în sfera circulaţiei mărfurilor, deoarece face posibilă efectuarea schimburilor economice prin legătura pe care o realizează între producători şi consumatori. Rezultă că activitatea de transport are trăsături comune cu toate celelalte activităţi economice, dar în acelaşi timp, prin natura şi specificul său, se deosebeşte de toate. Astfel, rezultatele activităţii nu pot fi nici stocate, nici conservate, transportul reprezentând un bun intermediar. Totodată, cererea de transport nu este sensibilă numai faţă de preţul transportului, ci şi de calitatea serviciului (durata transportului, confort, siguranţă). La rândul ei, calitatea nu depinde numai de ofertă, ci variază şi în funcţie de nivelul traficului.

1.2. Evoluţia transportului aerian

Atracţia zborului a preocupat mulţi oameni de-a lungul veacurilor. Legenda lui Dedal şi Icar, ca şi alte legende ale popoarelor, dovedesc această preocupare.

Primele proiecte de aparate de zbor, cu calcule şi desene au fost executate de Leonardo da Vinci, în a doua jumătate a secolului XV. Încercări de zbor cu mijloace rudimentare au fost făcute în secolele următoare, dar nu au dat rezultate satisfăcătoare, rămânând numai în legenda şi în istoria precursorilor aviaţiei.

Primii oameni care s-au ridicat în aer cu un balon umplut cu aer cald, în anul 1783 au fost fraţii Montgolfier. Reuşita lor a stimulat cercetările şi experienţele, balonul căpătând încrederea oamenilor. Prin îmbunătăţirea formei şi a sistemelor de propulsie ale balonului a fost creat dirijabilul, folosit ulterior pentru transportul mărfurilor şi călătorilor.

Către sfârşitul secolului XIX tehnicienii şi oamenii de ştiinţă au făcut studii şi experimentări, cu ajutorul cărora au contribuit la înţelegerea şi stăpânirea problemei zborului.

După câteva încercări cu aparate catapultate de la sol, meritul construirii primului aparat de zbor care s-a desprins de la pământ cu mijloace proprii ale avionului revine unui român, inginerul Traian Vuia. Vuia a construit singur un avion monoplan, dotat cu un mic motor, cu care a experimentat concepţia privind decolarea, înălţarea în aer, plutirea şi aterizarea cu ajutorul propriilor mijloace de bord. La 18 martie 1906, Traian Vuia a realizat pentru prima dată în lume zborul mecanic, la Montesson, lângă Paris.

Primii ani ai secolului XX au marcat introducerea aeronauticii pe plan mondial; zborul a devenit o realitate, iar omul a început să cucerească spaţiile aeriene. Aviaţia a devenit în scurt timp cel mai rapid şi mai modern mijloc de transport. Din anul 1910 până la primul război mondial aviaţia a obţinut performanţe care au consacrat-o ca mijloc de transport.

Aurel Vlaicu a fost al doilea inginer român care a proiectat şi construit un aparat de zbor de concepţie proprie. La timpul respectiv era cel mai uşor şi rapid avion din lume. În 1911, Vlaicu a construit un alt aparat, mai perfecţionat, cu care a executat zboruri pentru propaganda aviaţiei în mai multe localităţi din ţară.

Un alt român celebru, inginerul Henry Coandă, a avut o invenţie epocală, avionul, care l-a consacrat ca “părintele aviaţiei cu reacţie”. Punându-se în practică descoperirile lui Coandă, au apărut aparatele de zbor cu decolare şi aterizare pe verticală.

Aviaţia a fost introdusă în dotarea forţelor combatante din primul război mondial. După război, aviaţia a fost folosită pentru transporturi comerciale. În România, s-a constituit în 1920 Compania Franco-Română de navigaţie aeriană. Prima linie de transport aerian a fost inaugurată în1926, între Bucureşti şi Galaţi. Cu doi ani mai târziu s-au deschis liniile Bucureşti - Iaşi şi Bucureşti - Cluj, iar în 1928 s-a efectuat primul zbor românesc peste hotare, la Atena. În 1933 a fost înfiinţată societatea Liniile Aeriene Române Exploatate de Stat (LARES), iar în 1935 Societatea Anonimă Română de Transporturi Aeriene (SARTA).

În cel de-al doilea război mondial aviaţia a fost folosită de toate statele beligerante, iar avioanele au fost perfecţionate continuu. S-au construit adevăraţi giganţi aerieni. Autonomia de zbor a crescut continuu, îndeosebi prin punerea la punct a modalităţii de alimentare în timpul zborului de către alte avioane. În ţara noastră, la terminarea celui de-al doilea război mondial parcul de avioane rămăsese atât de redus şi uzat încât liniile aeriene au fost practic desfiinţate. În România transporturile aeriene regulate au început în anul 1945, după constituirea societăţii româno-sovietice TARS. Conducerea întregii activităţi de transport a fost preluată de compania română de transporturi aeriene, TAROM, în anul 1954. Ulterior a fost creată şi compania Liniilor Aeriene Române (LAR).