Tranzacții Comerciale Internaționale

Introducere

Dezvoltarea afacerilor în lumea de azi se realizează într-un mediu economic, politic, social complex, definit pe două coordonate esenţiale: raportul naţional-internaţional, pe de o parte, şi dimensiunea culturală, pe de altă parte. În ceea ce priveşte prima coordonată, o tendinţă multiseculară a dus la lărgirea progresivă a câmpului de acţiune a firmei pe seama procesului de internaţionalizare şi globalizare a vieţii economico-sociale. Pe cealaltă direcţie, se impune în prezent, recunoaşterea marii diversităţi culturale a lumii şi a necesităţii de a lua în considerare valorile culturale specifice în strategia managerială şi practica de afaceri pe plan mondial.

Dacă în urmă cu două-trei decenii, literatura de management era axată aproape exclusiv pe prima dimensiune, începând cu anii ’80 se remarcă un interes deosebit pentru abordările interculturale. Managementul firmelor care desfăşoară activităţi pe piaţa mondială este acum un management internaţional în context intercultural.

Definiţia managementului

Noţiunea de management s-a consacrat în ştiinţele social-economice în aceeaşi măsura în care practica de conducere ştiinţifică a organizaţiilor s-a impus în viaţa socială. Produs al secolului XX, de provenienţă americană, termenul a fost adoptat ca atare în multe limbi europene, ceea ce poate însemna, pe de o parte, recunoaşterea faptului că elaborarea acestui concept s-a realizat esenţialmente în şcolile din S.U.A., iar pe de altă parte, că este necesară o interpretare unitară a conţinutului său.

În literatura de specialitate anglo-saxonă, management desemnează atât o activitate practică, componentă a diviziunii sociale a muncii, cât şi o disciplină ştiinţifică, parte a sferei ştiinţelor sociale.

În primul sens, managementul este, în esenţă, activitatea de coordonare a resurselor unei organizaţii (grup de persoane care acţionează pentru un scop comun) în vederea atingerii unor obiective prestabilite. De fapt, termenul de management îşi are originile în latinescul manus (mână) şi este o substantivizare a verbului „a mânui” (în italiană maneggiare, în engleză to manage), adică a manevra cu o anumită îndemânare şi, prin extensie, a dirija o organizaţie, a coordona grupuri umane. Echivalentul românesc cel mai potrivit pentru acest înţeles este noţiunea de conducere sau sintagma conducere ştiinţifică (aceasta din urmă a fost integrată în deceniile şapte şi opt în arsenalul limbajului de lemn, ceea ce explică, probabil, reticenţa în a o folosi în prezent).

Literatura de specialitate a stipulat câteva definiţii:

• „Managementul este procesul conştient prin care acţiunile unei persoane sau ale unui grup de persoane sunt coordonate în vederea realizării scopurilor organizaţiei” ;

• „Managementul este funcţia prin care lucrurile pot fi realizate prin intermediul altora” (engl. The function of getting things done through others) ;

• „Managementul este ansamblul mijloacelor prin care scopurile sunt atinse prin intermediul organizaţiilor” ;

• „Managementul este procesul care urmăreşte îndeplinirea obiectivelor organizaţiilor prin (a) coordonare eficientă a aprovizionării, alocării şi utilizării resurselor umane şi fizice ale organizaţiei şi (b) menţinerea organizaţiei într-o stare de echilibru dinamic cu mediul”

În sensul de mai sus, managementul este o artă, adică o activitate practică desfăşurată de persoane care au o anumită îndemânare, experienţă ori calificare pentru a coordona munca altora. Dealtfel, în literatura anglo saxonă, pentru a desemna personalul de conducere se foloseşte tot termenul management sau sintagma management staff (rom. cadre de conducere, după franţuzescul cadres). Aceasta permite distincţia, în cadrul organizaţiei, în cei care conduc(managerii) şi cei care execută(lucrătorii).

În al doilea rând , prin management se înţelege o disciplină care studiază practica de conducere şi urmăreşte să descopere reguli şi tehnici pentru creşterea eficienţei acţiunii umane în cadrul organizaţiei.

Sarcina managerilor, se arată într-o lucrare de referinţă, este „de a acţiona încât persoana să-şi poată aduce cea mai bună contribuţie la înfăptuirea obiectivelor grupului cu cel mai mic volum de imputuri, cum sunt banii, timpul, efortul, disconfortul şi materialele”.Pentru aceasta ei au nevoie de un corpus de principii şi reguli de acţiune, care reprezintă generalizarea teoretică a experienţei reuşite(concepte, ipoteze). În acest sens, managementul este o ştiinţă –un sistem organizat de cunoştinţe –care se raportează la procesul obiectiv de conducere şi urmăreşte creşterea eficientă a acestuia. Pentru a desemna această accepţiune, în literatură se utilizează sintagma „ştiinţa conducerii”.

Evoluţia conceptului

Managementul este o ştiinţă în devenire: prinzând contur la începutul veacului sau chiar cu un secol şi jumătate, această disciplină a parcurs mai multe etape în procesul formării sale, precizându-se şi, în acelaşi timp, dezvoltându-şi obiectul de studiu.

Un ultim moment în evoluţia conceptului de management îl constituie apariţia a ceea ce s-ar putea numi managementul industrial (engl.scientific management), o dată cu publicarea în Statele Unite a lucrării „The Principles of Scientific Management”, aparţinând lui Frederick W.Tazlor (1911). Abordarea tayloristă urmăreşte în principiu sporirea productivităţii muncii prin utilizarea de metode şi tehnici ”ştiinţifice” (de aici denumirea din engleză). Ea a fost inspirată din, şi se adresează mai ales, activităţilor productive din industrie şi are în vedere creşterea eficienţei muncii la nivelul lucrărilor operative (de aici denumirea din română), prin consacrarea unor principii de organizare a muncii.

În paralel, în Europa de conturează o ”ştiinţă a administraţiei”, care interpretează teoretic o îndelungată practică a sistemelor birocratice şi încearcă să stabilească principiile generale de conducere a oricărui sistem administrativ. Max Weber a elaborat o teorie generală a birocraţiei, definind trăsăturile esenţiale ale unei organizaţii ideale: specializare, ierarhie, reguli şi norme, disciplină, promovare pe bază de competenţă. Spre deosebire de taylorism, acest management administrativ (engl. administrative management) are în vedere în principal creşterea eficienţei utilizării resurselor umane în cadrul a ceea ce se numeşte management staff.

Pe fondul celor două abordări se conturează şi o concepţie funcţională de management, aşa numita teorie a managementului operaţional (engl. operational management) sau „ştiinţa conducerii operative”. Iniţiatorul acestei orientări este francezul Henri Fayol cu lucrarea sa „Administration Industrielle et Generale” (1916). Clasificând activităţile desfăşurate într-o firmă industrială (tehnice sau de producţie, comerciale, financiare, de securitate, contabile şi de conducere), Fayol defineşte funcţiile managementului – planificare, organizare, comandă, conducere, control – şi arată că ele se regăsesc în toate formele de organizaţii (de unde şi denumirea de management funcţional).

Abordările tehniciste, „industrială” şi „administrativă”, interesate de creşterea eficienţei activităţilor la nivelul lucrătorilor sau cadrelor, lăsau pe plan secundar, dacă nu ignorau, personalitatea umană (lucrătorul sau managerul, ca atare). În consecinţă, o sursă pentru elaborarea unei concepţii mai cuprinzătoare de management au constituit-o ştiinţele comportamentale (engl. behavioral sciences) , care îşi propun să explice locul şi conduita omului în cadrul organizaţiei, atât dintr-o perspectivă individuală, cât şi dintr-una de grup. Această orientare „behavioristă” a dus la conturarea unei noi componente a ştiinţei conducerii managementul resurselor umane (engl. human resource management).