Turism

Etimologic, termenul “turism” provine de la englezescul “tour” = călătorie. “To make a tour” desemna acţiunea de a voiaja prin Europa, specifică tinerilor din familii aristrocrate engleze în jurul anilor 1700. Această călătorie însemna nu numai o bună modalitate de cunoaştere a lumii, a culturii europene dar şi o recunoaştere implicită a nobleţii şi avuţiei celui care o efectua. Moda devine cu timpul obicei, iar mai apoi necesitate. Turismul este o necesitate a omului modern, determinată de cauze obiective dar mai ales subiective (curiozitatea specifică naturii umane, dorinţa de deplasare şi mobilitate spaţială).

1.1. SCURT ISTORIC

Chiar dacă Grecia nu constituie punctul de origine al activităţilor turistice, în cadrul civilizaţiei elene turismul cunoaşte o dezvoltare de anvergură. La vechii greci noţiunea desemna vizitele reciproce între oameni de aceeaşi categorie socială sau ocupaţie, vizitarea unor locuri sfinte, băi curative, participarea la vestitele jocuri, întreceri sportive, festivale bahice. Aş da câteva exemple în acest sens: oracolul din Delphi, jocurile hipice de la Nemeea, jocurile de la Corint, cele de pe muntele Olympia.

În Roma antică turismul era de factură comercială şi militară, mai rar îmbrăcând şi forme cultural - recreative. Apare o infrastructură performantă de drumuri, vestitele “via” pe care transportul şi cimunicaţia între regiuni din cele mai îndepărtate ale imperiului erau posibile fără a întruni condiţiile de comfort, siguranţă şi punctualitate cu care suntem obişnuiţi astăzi. La romani apar Poşta imperială şi primele intreprinderi particulare de transport care realizau chiar şi propagandă turistică. Ca să nu mai pomenim de cultul băilor, reprezentând o formă incipientă a turismului balnear (termele romane).

Evul Mediu cunoaşte următoarele categorii de turişti: comercianţii, ambasadorii, clerul, pelerinii, studenţii şi calfele. Această perioadă a istoriei asimilată în genere cu regresul şi decăderea civilizaţiei, în care oamenii părăsesc oraşele şi se retrag pe domenii feudale, în care drumurile devin nesigure, vămile se înmulţesc şi codrii se umplu de tâlhari, această perioadă de peste un mileniu înseamnă retragerea turismului în spatele zidurilor mănăstirilor sau castelelor întărite, sub forma băilor terapeutice (vezi mărturiile din mănăstirile capucinilor de la Aix - la - Chapelle, Aachen, Forges).

În jurul anului 1700 englezii bogaţi vor relua turismul prin călătorii de studiu sau recreere în Italia şi Franţa în mod special. În treacăt fie spus, chiar la acea dată motivaţiile călătorilor în Europa erau mult mai complexe. Astfel pentru marii poeţi romantici pe care Anglia i-a dat umanităţii, Byron şi Shelley, călătoria în Italia a reprezentat o autoexilare din faţa absolutismului monarhic, a nedreptăţilor sociale şi represiunii naţionale încurajate de conducerea de la Londra. În această perioadă se impune şi primul itinerar turistic rămas celebru, pe ruta Londra - Paris - Torino - Florenţa - Roma - Napoli - Veneţia - Viena - Valea Rinului cu durata convenţională de trei ani.

Secolul XIX reprezintă începuturile industrializării Europei de Vest. Turismul cunoaşte o dezvoltare prodigioasă datorită noilor posibilităţi create de progresul tehnic precum şi de apariţia unei clase numeroase de burghezi, dispunând de timp şi fonduri băneşti suplimentare. Aceştia simţeau nevoia de a-şi umple viaţa şi de a-şi cheltui banii. Evident, turismul era, cum este şi azi, cea mai plăcută modalitate de petrecere a timpului liber şi a banilor suplimentari, ba mai mult trebuie subliniată utilitatea acestei activităţi. Spre sfârşitul anilor 1800 existau pe vechiul continent cel puţin 160 staţiuni balneare celebre : Aachen, Baden - Baden, Hamburg, Wiesbaden, Ischia, Cassiano, Karlsbad, Spaa, etc. Apariţia căilor ferate cu consecinţele de rigoare (circulaţie mai rapidă, mai sistematică, mai ieftină, mai sigură) determină crearea de noi capacităţi de cazare cu predilecţie de-a lungul liniilor ferate, care devin noua infrastructură a turismului, aşa cum mai târziu accentul în distribuţia teritorială a capacităţilor de cazare va ţine seama de căile rutiere.

După întâiul război mondial se constată modificări substanţiale în motivaţii, destinaţii, mijloace şi tipuri de turism. Schimbarea stilului de viată se reflectă cu claritate în modificarea cererii turistice, deoarece să nu uităm că turismul reprezintă o modalitate utilă şi plăcută în acelaşi timp de petrecere a timpului liber, iar din alt unghi de vedere o necesitate superioară a omului modern, asimilată cu nevoia de apartenenţă la grup (conform scării nevoilor a lui Maslow).

1.2. PREMISELE TURISMULUI

Turismul a fost perceput în întreaga sa complexitate de abia în secolul XX: în primul rând postura de ramură a economiei naţionale; apoi, ca modalitate de valorificare superioară a resurselor naturale şi antropice. Este un absorbant al forţei de muncă disponibilizate, un domeniu eficient al investiţiilor de capital, un garant al dezvoltării viitoare a unei zone pitoreşti, dar relativ mai puţin avansată din punct de vedere industrial, un element dinamizator al economiei în ansamblu. În ţări ca Italia, Spania, Franţa, Austria, Elveţia, Grecia contribuţia turismului la PIB depăşeşte 10%, ceea ce înseamnă foarte mult. Prin turism se realizează o circulaţie bănească normală, o redistribuire a comerţului invizibil (alături de informaţie), un factor de instruire şi educaţie, echilibru şi sănătate. Un turism modern nu poate funcţiona fără a ţine cont de vocaţia sa ecologică.

Acestea şi multe alte modificări de mentalitate au detrminat implicarea tot mai serioasă a statului în domeniu, ceea ce poartă numele de etatizare. A nu se confunda această tendinţă cu cea de centralizare, de monopolizare a activităţilor turistice în mâna statului. Din contră, se impune asigurarea unui cadru cât mai liberal, cu minime restricţii şi impuneri în calea investitorilor. Principalele pârghii de influenţă a statului în turism sunt politica protecţionistă = regimul vizelor în turismul internaţional, bugetul şi subvenţiile, legislaţia.

Suntem în plină eră a industrialismului, chiar dacă în ţările dezvoltate se percep semnele apariţiei unui nou val de civilizaţie denumit simbolic “al treilea val”.

Societăţile industrializate au ca trăsături definitorii: concentrarea populaţiei în centre urbane, aglomerarea locurilor de şcolarizare, de muncă, de distracţie, de consum.

Tehnica, tehnologia, organizarea muncii, automatizarea, comunicaţiile rapide etc, determină creşterea continuă a productivităţii cu multiple efecte pozitive asupra membrilor societăţii: creşterea veniturilor şi a puterii de cumpărare, creşterea timpului liber prin reducerea celui de lucru, creşterea speranţei medii de viaţă, dezvoltarea mijloacelor de informaţie. Efectele negative nu trebuiesc ocolite: poluare, lipsă de mişcare, boli, stress, constrângeri sociale şi profesionale. Toate acestea, atât efectele pozitive cât şi cele negative, duc la necesitatea turismului ca principală activitate recreativă a omului modern.

În literatura de specialitate turismul este definit ca “un ansamblu de activităţi prin care omul îşi petrece timpul liber călătorind în alte locuri decât cele în care obişnuieşte să trăiască, pentru a vizita locuri şi oameni, monumente şi muzee, pentru a se distra şi a face sport, a se cultiva şi informa, pentru odihnă sau tratament”. Pe alt plan, turismul este industria creată pentru satisfacerea tuturor serviciilor solicitate de turişti la locul de destinaţie, la un nivel calificativ înalt, în condiţiile protejării resurselor turistice şi a ecosistemului.

Aş sublinia câteva transformări esenţiale cu influenţă directă şi decisivă asupra fenomenului turistic: