Programarea Calculatoarelor

Prin calculator se înţelege un sistem fizic, format din circuite

electronice, elemente de mecanică fină etc., care prelucrează

informaţia introdusă într-o formă prestabiltă şi furnizează rezultatele

într-o formă accesibilă utilizatorului sau printr-o succesiune de

semnale de comandă pentru echipamente tehnice.

Formatul analog rezultă în urma utilizării mijloacelor de înregistrare

clasice, cum ar fi textul tipărit, apartul de fotografiat, microfon şi

casetofon, camera video şi banda video etc.

Formatul care utilizează cifrele sistemului binar de numeraţie pentru

codificarea informaţiei este numit format digital sau binar.

Bit-ul reprezintă cantitatea elementară de informaţie, asociată unui

semnal, care poate fi stocată, prelucrată sau transmisă prin sisteme

tehnice.

Unitatea de intrare Ul

Asigură introducerea informaţiei în calculator, realizând conversia

reprezentării informaţiei din format extern (format analog), accesibil

omului (numere, texte, imagini, sunet, video) în format intern binar

(format digital).

Unitatea de ieşire UO

Realizează trimiterea în mediul exterior sistemului de calcul a

rezultatelor prelucrărilor din mediul intern.

Unitatea de memorare M

Memoria unui calculator este formată din:

- memoria internă sau principală,

- memoria externă sau secundară.

Memoria internă reprezintă unitatea funcţională a unui calculator, în

care se stochează informaţia, adică datele şi programele.

Capacitatea de memorare este reprezentată prin numărul de biţi de

informaţie pe care îi poate stoca.

Timpul de răspuns reprezintă durata necesară pentru a citi respectiv a

scrie date din/în memorie.

Unitatea de comanda UC

Controlează activitatea tuturor echipamentelor din sistem, pe baza

unei secvenţe de instrucţiuni, reprezentând programul memorat.

Adrese de memorie

Circuitele de stocare din memoria internă (numită şi memorie

principală) a calculatorului sunt organizate în unităţi logice denumite celule,

locaţii sau cuvinte de memorie.

Pentru identificarea celulelor individuale din memoria principală a unui

calculator, fiecare celulă are atribuit, un număr unic, denumit adresă

de memorie.

În interiorul unei celule de memorie biţii se consideră ca fiind aranjaţi

pe un rând, având un capăt al acestui rând marginea superioară şi celălalt

capăt marginea inferioară, cu marginea superioară plasată la stânga.

Un limbaj de programare reprezintă un mijloc de comunicare

între programator şi calculator, între mediul extern (sau

universul problemelor) şi mediul intern al sistemului de calcul.

Limbaj maşină

Limbajul nativ al procesorului, numit limbaj maşină sau cod

maşină, exprimă notaţia la care calculatorul răspunde în mod

direct (limbaj de nivel zero).

Limbaj de asamblare

Limbajul de asamblare atribuie nume simbolice (numite şi

mnemonice) codificărilor operaţiilor maşinii precum şi

locaţiilor de memorie.

Limbaje de nivel înalt

Limbajele de nivel înalt (high level languages) utilzează

seturi de cuvinte cheie din limbajul natural, exprimarea

acţiunilor calculatorului fiind mai uşoară, clară şi concisă.

Limbajul C

Apare în 1972 şi se datoreşte eforturilor lui Denis Ritchie care a lucrat

la B.T.L. pentru realizarea unui sistem de operare UNIX. Facilităţile introduse

de acest limbaj cuprindeau:

- existenţa variabilelor dinamice (pointeri),

- posibilitatea de multitasking,

- avea posibiliteatea controlării întreruperilor (BIOS)

- avea un suport foarte bun pentru operaţiile de

intrare/ieşire.

Limbajul algoritmic (imperativ)

Programele se compun dintr-o succesiune de instrucţiuni

executabile. Ele folosesc variabile în sensul de zonă sau

recipient de memorie în care, succesiv în timp, se pot păstra

diferite valori.