Drept Bancar

1. Noţiunea şi trasăturile dreptului bancar.

Dreptul bancar este o ramură a dreptului privat, desprinsă din dreptul comercial. Operaţiunile de bancă şi de schimb sunt enunţate în Codul comercial român în categoria faptelor obiective de comerţ, în prima grupă a acestora, intitulată operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie, alături de cumpărarea şi vânzarea comercială.

Dreptul bancar este un drept profesional; este dreptul care conţine reguli privind statutul entităţilor care se ocupă cu „comercializarea banilor” şi reguli aplicabile activităţii lor. Operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie sunt reputate acte de comerţ, iar persoanele care realizează cu titlu obişnuit astfel de acte au calitatea de comercianţi.

Dreptul bancar are numeroase interferenţe cu alte discipline juridice, în special cu dreptul obligaţiilor şi dreptul contractelor speciale; activitatea bancară se realizează, în mare parte, prin încheierea de contracte, ce poartă amprenta tradiţionalului şi a modernului. Băncile sunt veritabili intermediari financiari, domeniul bancar poziţionându-se la confluenţa unor domenii şi interese diferite.

Terminologic, denumirea corecta tinde sa fie cea de Drept bancar, şi nu de Drept al creditului, nici Drept bancar şi valutar.

Dreptul bancar este ramura de drept care conţine ansamblul normelor juridice ce reglementează statutul instituţiilor de credit şi regulile aplicabile activităţii lor, de specialitate bancară, prin care sunt atraşi, exploataţi, plasaţi banii ori alte lichidităţi, mai succint, „dreptul bancar cuprinde ansamblul normelor care reglementează sistemul bancar şi activitatea bancară”.

Trasaturi:

Dreptul bancar este o disciplină dinamică, într-o perpetuă evoluţie, care împrumută şi adaptează permanent operaţiuni din alte domenii, testându-le eficacitatea, ex. leasingul financiar şi factoringul; este domeniul în care creaţia este evidentă, ex. garanţiile la cerere. Operaţiunile bancare sunt repetitive, caracterizate prin dinamism, standardizare şi tehnicizare.

Activitatea economică de interes public desfăşurată de bănci face ca dreptul bancar să aibă puternice legături cu dreptul public, „publicizarea dreptului bancar” fiind o trăsătură fundamentală a acestuia, alături de standardizare şi tehnicizare. Publicul, in acceptiunea legii bancare, este cel care constituie clientela bancara. Aceasta publicizare a generat anumite reguli de protectie a clientilor, in special in zona creditului. Protectia este asigurata de BNR, unica entitate de reglementare, autorizare si supraveghere a domeniului bancar.

Domeniul bancar este pozitionat la confluenta marilor domenii de interes economic si social, institutiile de credit relevandu-si in cadrul acestuia calitatea de veritabili intermediari

2. Ce înţelegeţi prin dereglementarea sau deregularea domeniului bancar?

Evoluţiile pieţelor financiar-monetare caracterizate prin procesul globalizării economiei şi integrării zonale, accentuarea concurenţei în domeniul financiar-bancar, au condus la apariţia fenomenului de dereglementare bancară.

Dereglementarea a aparut si pentru ca operatiunile bancare sa fie mai putin incorsetate, legiuitorul lasand loc libertatii contractuale, libertatii de creatie bancara, trasaturi specifice acestui domeniu.

Dereglementarea reprezintă procesul prin care Banca Naţională nu mai intervine direct în activitatea băncilor comerciale prin stabilirea plafoanelor de dobânzi, ci indirect prin implementarea unor decizii de politică monetară pentru a corecta anumite politici şi strategii ale băncilor.

Dereglementarea are loc în două sensuri:

- Banca Naţională îşi păstrează funcţia de supraveghere şi parţial cea de reglementare (datorită impactului pe care instabilitatea unei bănci îl are asupra mediului economic – cu cât banca este mai mare cu atât “efectul domino” are o amplitudine mai ridicată).

- Apariţia necesităţii ca băncile comerciale să-şi elaboreze propriile reglementări interne, fapt ce transferă responsabilitatea asupra conducerii acţionariatului băncii la nivelul managerilor acesteia.

3. Ce înţelegeţi prin „publicizarea” serviciilor bancare şi care sunt consecinţele acesteia?

Activitatea economică de interes public desfăşurată de bănci face ca dreptul bancar să aibă puternice legături cu dreptul public, „publicizarea dreptului bancar” fiind o trăsătură fundamentală a acestuia, alături de standardizare şi tehnicizare.

Publicul, in acceptiunea legii bancare, este cel care constituie clientela bancara. Aceasta publicizare a generat anumite reguli de protectie a clientilor, in special in zona creditului. Protectia este asigurata de BNR, unica entitate de reglementare, autorizare si supraveghere a domeniului bancar.

4. Izvoarele dreptului bancar.

Izvoarele dreptului bancar se particularizează datorită specificităţii domeniului. Este domeniul în care practica, cutumele au un rol esenţial, în care prevalează libertatea de a întreprinde.

Se diferenţiaza între izvoare comune si izvoare specifice.

1. Izvoare comune

a. Interne

Desprins din dreptul comercial, Codul comercial constituie principala reglementare comună a domeniului bancar. Acolo unde acesta nu conţine, se aplică dispoziţiile Codului civil. Sunt incidente, de asemenea, Legea nr. 31/1990 cu privire la societăţile comerciale şi Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

b. Internaţionale

Dintre izvoarele internaţionale comune sau generale, rezultat al eforturilor de unificare a reglementărilor, pot fi menţionate: Convenţia de la Roma din anul 1980 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, Convenţia de la Geneva din anul 1930 cu privire la cambie şi la biletul la ordin, Convenţia de la Geneva din anul 1931 cu privire la cec, Convenţia de la Otawa cu privire la leasingul şi la factoringul internaţional din anul 1988.

2. Izvoare specifice

a. Interne

Legea

Reglementarea de bază o constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 cu privire la instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aliniată cerintelor dreptului Uniunii Europene. Dispoziţiile acesteia reglementează, prioritar, statutul juridic al băncilor şi operaţiunile de bancă.

In categoria izvoarelor interne intereseaza şi Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României, în special, sub aspectul identităţii acesteia, asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, împreună cu OUG. nr. 99/2006 constituind dreptul substanţial pentru domeniul bancar.

Sub aspect institutional, legea specială conţine doar câteva norme particulare, în completare aplicându-se dispoziţiile Legii nr. 31/1990 cu privire la societăţile comerciale şi cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în măsura în care nu sunt incompatibile.

Sub aspect operational, Legea privind activitatea bancară nu este o reglementare totală, dreptul bancar fiind construit, înainte de orice, pe teoria generală a obligaţiilor. Se aplică, în completarea legii speciale, dispoziţiile Codului comercial şi ale Codului civil; contractele bancare sunt guvernate de regulile din dreptul comun cu privire la actele juridice, cel puţin, sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă.

Jurisprudenţa

Prezintă importanţă şi trebuie cunoscută ca atare, dată fiind internaţionalizarea activităţii bancare. Potrivit sistemului nostru de drept, solutiile de practica judiciara pot fi invocate doar ca argumente de ordin juridic in cazul unor litigii, ele nu constituind un izvor de drept.

Uzurile

Uzurile, cutuma constituie izvorul de bază al dreptului bancar, fiind mai veche decât orice reglementare din domeniu. Anumite instituţii şi operaţiuni s-au dezvoltat în exclusivitate în afara oricărei reglementări şi au fost acceptate inclusiv de jurisprudenţă. De exemplu, garanţiile bancare independente sunt rodul practicii, născute din nevoia unui instrument care să ofere certitudine şi operativitate în despăgubirea creditorului dintr-un contract fundamental, aici beneficiar al garanţiei sau contul curent, practicat de secole. Acestea sunt reglementate abia acum in noul Cod Civil.