Drept Comunitar

1. Consideraţii generale privind crearea comunităţilor europene (cele 6 state care au format cele 3 comunităţi).

Crearea comunităţilor europene nu poate să fie înţeleasă decât în contextul politic internaţional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut 3 categorii de organizaţii internaţionale: militare, economice şi politice. Organizaţiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale, creată prin tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, între Franţa şi Anglia, pe de o parte şi Belgia, Olanda şi Luxemburg, pe de altă parte, precum şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de la Washington. Din categoria organizaţiilor economice create după cel de-al doilea război mondial în Europa menţionăm Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, consti¬tuită prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 în vederea gestionării aju¬to¬rului comun oferit de către S.U.A., în cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit de pe urma celui de-al doilea război mondial (devenită ulterior Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică). A treia categorie de organizaţii o constituie cele de natură politică, respectiv Consiliul Europei, care a fost înfiinţat la 5 mai 1949 şi care îşi avea originea în Congresul de la Haga din 1948. La 10 iunie 1950 încep negocieri la Paris, având la bază un proiect de tratat al Franţei, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. El reunea 6 state europene (Franţa, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), întrucât Marea Britanie nu a acceptat principiul renunţării la unele prero¬ga¬tive ale suveranităţii, acceptând doar relaţii de coordonare cu comunitatea. Tratatul era deschis aderării altor state. Crearea acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor organe supranaţionale cu competenţă de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor membre. Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii: Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie Întrucât Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, cu posibilitatea prelungirii sale, statele membre nu au mai considerat necesară această prelungire, astfel încât în iulie 2002 tratatul şi-a încetat valabilitatea iar Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului s-a desfiinţat. Cu ocazia unei reuniuni a experţilor organizată la Bruxelles în perioada iulie 1955 – aprilie 1956, prezidat de H.Spaak, s-a redactat un “Raport al şefilor delegaţilor miniştrilor afacerilor externe”, care a constituit baza conferinţei miniştrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Veneţia. Au urmat alte întâlniri la diverse niveluri, care au pregătit proiectul celor două tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană şi a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, membre fiind tot cele şase state care participau la C.E.C.O. Tratatele au fost ratificate relativ repede, între 14 septembrie 1957 (Franţa) şi 4 decembrie 1957 (Olanda). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoţite de adoptarea unei Convenţii privind instituţiile comune pentru Comunităţi şi de unele protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunităţile şi privilegiile Curţii de Justiţie a C.E.E. şi Euratom.

2. Crearea unei comunităţi europene moderne. Tratatul de la Bruxells, de la Maastrich şi Amsterdam (perfecţionalizarea instituţiilor europene).

La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de fuziune a executivului comunităţilor”. Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte. Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere rolul acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata mandatului. Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea “Comunităţile europene”.

Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluţiei ideilor de unitate europeană pe două planuri: a) realizarea uniunii economice şi monetare; b) realizarea uniunii politice.

Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a fost ratificat pe calea ordinară de către parlamente în cinci state: Belgia, Grecia, Italia, Luxemburg şi Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în favoarea acestuia. Tratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri.