Dreptul Uniunii Europene

1. Tratatele constitutive PARIS 1951, Roma 1957. Ce e integrarea, factorii?

Încercările de integrare politică şi economică a ţărilor europene având la bază abordarea interguvernamentală s-au dovedit puţin eficiente, astfel încât era evidentă necesitatea unei alte abordări a cooperării europene. Era necesară instituirea unui mecanism, a unei construcţii supranaţionale care să gestioneze aspectele acestei integrări, să o amplifice.

Astfel, în 1950, Monnet a lansat ideea plasării industriilor siderurgice şi carbonifere ale Franţei şi Germaniei sub responsabilitatea unei singure organizaţii internaţionale cu caracter suprastatal, care să controleze dezvoltarea acestora, deschisă participării şi altor state europene. Această propunere avea la bază în principal raţiuni economice, pentru că industria oţelului, unul dintre sectoarele de bază ale industriei europene aflată în plină reconstrucţie, se afla în pragul unei crize determinată de supraproducţia apărută ca urmare a creşterii potenţialului siderurgic al statelor europene.

Propunerea lui Jean Monnet a fost acceptată de ministrul de externe francez Robert Schuman care a susţinut-o şi şi-a asumat responsabilitatea politică a aplicării acesteia.

Prezentată la 9 mai 1950 sub numele de „planul Schuman de integrare europeană”, această propunere a fost acceptată imediat şi fără rezerve de cancelarul german Konrad Adenauer, care vedea în aceasta modalitatea de a asigura reintegrarea ţării sale între statele vestice dezvoltate. De fapt, cancelarul Adenauer propusese încă de la 1 ianuarie 1949 înlocuirea controlului unilateral asupra Ruhr-ului exercitată de către învingători, cu o „asociaţie de drept internaţional pe baze cooperatiste”, asociaţie în care Germania ar fi venit cu feroasele din Ruhr, Franţa cu minereul din Lorena, Franţa, Germania, Saar, Luxemburg şi Belgia, cu industria grea.

La invitaţia Franţei şi Germaniei, li se vor alătura şi alte ţări europene.

Astfel, „Planul Schuman” a devenit realitate prin semnarea la Paris, la 18 aprilie 1951, de către şase state fondatoare – Franţa, RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în vigoare la 25 iulie 1952 şi a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani.

Prin acest tratat ia naştere o organizaţie internaţională atipică, constituită dintr-un număr relativ mic de state (doar şase state consimţind abandonul de suveranitate pe care îl presupunea participarea la această organizaţie), dar dotată cu organe supranaţionale, având competenţe limitate la anumite domenii, dar dotată în aceste domenii cu puterea de a lua decizii şi de a le impune statelor membre.

Acest organism (CEA), care dispunea de un buget militar comun şi care gestiona un program european de dotări militare, are o serie de atribuţii în domeniul elaborării şi aplicării politicii de apărare la nivel european.