Fițuici drept internațional public

1. Trasaturile societatii internationale contemporane;

a. Prabusirea bipolarismului – factor esential al cresterii interdependentei – a fost inlocuit cu o stare multipolara a societatii internationale. Aceasta a dus la descentralizarea puterii, inegal reprezentantaintre state dar si alti actori noi cum ar fi corporatii transnationale, ONG-uri, sau indivizi

b. Globalizarea – cel mai imp eveniment dupa 89, are in vedere atat economia cat si stiinta, tehnica informatiilecomunicatiile; se refera in egala masura la valorile democratiei si drepturile omului. Printre efectele benefice ale globalizarii se inscriu explozia telecomunicatiilor , cristalizarea unei constiinte universale a umanitatii si conturarea tot mai precisa a unei morale internationale.

c. Interdependenta crescuta a subiectelor de dr.int determinata de incapacitatea crescuta a statelor de a face fata problemelor cu care se confrunta

d. Preeminenta economicului asupra politicului – dpdv economic, lumea se indreapta tot mai mult spre o piatza unica mondiala, in timp ce politicul ramane fragmentat.

e. Regionalizarea – reactie opusa la globalizare, se manifesta prin crearea de diverse forme de cooperare regionala, atat la nivelul statelor, cat si intre comunitati si entitati din cadrul unui stat.

f. Erodarea statului natiune –autoritatea, competentele principale ale statului sunt redirectionate catre o comunitate internationala,un centru comunitar. statul renunta la a mai avea o politica proprie de aparare, care este incredintata unor organizatii regionale de securitate – ex NATO., statul renunta la dreptul sau de a mai bate moneda. Etc

g. Dezintegrarea si descentralizarea unor state – dr int trebuie sa tina pasul cu aceste schimbari

2. Trasaturile dreptului international

- Este un drept de coordonare, in lipsa unei autoritati superioare cu atributii legislative, spre deosebire de ramurile interne de drept, care au un caracter de subordonare.

- Procesul de elaborare a normei are loc pe orizontala, ceea ce implica, in procesul aplicarii, ca statele se autocenzureaza si se cenzureaza reciproc (statele sunt in acelasi timp creatori si destinatari a normei).

- Din acest caracter consensual (normele sunt create si acceptate de creatorii, si, in acelasi timp, destinatarii lor, care au interesul sa-l aplice) decurge obligativitatea dreptului international; chiar daca sanctiunile nu sunt chiar atat de evidente, ele exista (colective, individuale).

- In dreptul international jurisdictia exista, dar nu este obligatorie (este necesar consimtamantul expres al statului).

;

3. Neutralitatea statelor - O situatie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune de o capacitate limitata de a-si asuma drepturi si obligatii, determinata de statutul sau specific. State cu neutralitate permanenta sunt Elvetia si Austria. Neutralitatea unui stat trebuie sa rezulte din acte interne ale acestuia – legi si dispozitii constitutionale. Statului neutru îi revin obligatii specifice: de a nu participa la aliante militare, politice sau economice care urmaresc pregatirea unui razboi; de a nu permite folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operatiuni militare, sau ca loc de depozitare a munitiilor, armamentului si a trupelor militare; de a colabora activ cu celelalte state pentru asigurarea pacii si securitatii internationale.

Statul neutru are dreptul la autoaparare individuala si colectiva, precum si de a acorda sprijin statului victima, în cazul unui razboi. Acest din urma drept îi este recunoscut statului neutru, care, în societatea contemporana, nu mai este “tinut” de obligatia de impartialitate.;

4. Recunoastrea statelor

Recunoaşterea statelor nu priveşte statele deja existente, ci doar apariţia unui nou stat în legătură cu care se pune problema acceptării lui ca subiect de drept internaţional de către celelalte state.

Apariţia unor state este un proces încă actual, putând fi rezultatul unor împrejurări cum ar fi: dizolvarea sau dezmembrarea unui stat, separarea unor părţi dintr-un stat prin secesiune sau regruparea unor state într-o nouă entitate statală.

Practica internaţională a dovedit că recunoaşterea poate să joace un rol important în relaţiile dintre state. Recunoaşterea unui stat poate fi definită ca un act unilateral prin care unui sau mai multe state admit in mod explicit sau implicit (tacit) că ele consideră o nouă entitate juridică drept stat şi că îi recunosc personalitatea juridică internaţională, deci capacitatea de a obţine drepturi şi de a contracta obligaţii internaţionale.

Recunoaşterea este un act politic, generator de efecte juridice.

Recunoaşterea este un act unilateral.Ea constituie o expresie a suveranităţii , un stat având dreptul de a recunoaşte un alt stat, nu şi obligaţia de a o face.

Deşi dreptul de a recunoaşte un stat este discreţionar, refuzul recunoaşterii nu se poate face decât pe baza unor principii şi norme general acceptate de comunitatea internaţională. Nerecunoaşterea unui stat poate fi considerată, în lipsa unei motivări temeinice, ca neamicală, creând dificultăţi în calea normalizării relaţiilor dintre state şi favorizând factorii care se opun evoluţiilor noi în societatea internaţională.

Recunoaşterea are un caracter declarativ, constituind un act de constatare a apariţiei unui stat nou, ca subiect de drept internaţional.Ea nu conferă noului stat calitatea de stat, pe care aceasta o dobândeşte din momontul creării sale.Refuzul de a nu recunoaşte un nou stat nu afectează existenţa acestuia , dar îşi păstreză calitatea de subiect de drept, cu toate consecinţele ce ducurg din aceasta.

În faza iniţială a apariţiei recunoaşterii, dar şi ulterior, s-a acordat acesteia un caracter constitutiv de drepturi, în sensul că statele ar exista numai dacă sunt recunoscute de alte state.Astăzi o asemenea abordare este contrară principiilor care guvernează relaţiile dintre state. Statul are o personalitate juridică unică, el neputând fi subiect de drept internaţional faţă de statele care îl recunosc şi lipsit de această calitate faţă de celelalte state.

Deşi în principiu recunoaşterea nu poate avea decât un caracter declarativ, în practica relaţiilor internaţionale numai prin recunoaştere un stat se poate manifesta efectiv şi pe deplin ca subiect de drept internaţional.

Recunoaşterea are drept efect practic stabilirea unor relaţii normale între state, ea constituind în fapt punctul de placare al manifestării personalităţii statului recunoscut în raport cu alte state. Din acel moment statul recunoscut poate stabili relaţii diplomatice cu statul sau statele care l-au recunoscut, i se recunoaşte dreptul la imunitate de jurisdicţie şi de execuţie în faţa instanţelor statului care l-a recunoscut, cu efecte asupra dreptului său de a dispune de bunurile pe care le are pe teritoriul altui stat, poate intenta acţiuni judiciare în statele care îl recunosc, poate încheia tratate bilaterale cu acestea, etc.

Recunoaşterea poate îmbrăca mai multe forme.

Ea poate fi mai întîi de jure şi de facto.

Recunoaşterea de jure este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat.Ea este irevocabilă, efectele ei stingându-se numai odată cu încetarea calităţii de subiect de drept internaţional a statului recunoscut.

Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu, putând fi revocată oricând , ea exprimându-se într-un câmp limitat de relaţii, de obicei relaţii comerciale şi diplomatice limitate.

Recunoaşterea poate fi expresă sau tacită.

Recunoaşterea expresă se face în baza unui act care poate lua diferite forme: o notă diplomatică, o declaraţie de recunoaştere un mesaj al şefului statului sau chiar o telegramă de felicitare din partea şefului statului, a şefului guvernului sau a ministrului de externe.

Recunoaşterea tacită poate fi dedusă din acţiunile concludente ale unui stat cum sunt: stabilirea de relaţii diplomatice, încheierea unui tratat bilateral de reglementare a relaţiilor politice generale etc.