Subiecte Drept Comunitar Instituțional

1.Consiliul Europei

Consiliul Europei a fost infiintat prin Tratatul din 5 mai 1949, semnat la Londra de 10 state: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, It,Luxemburg, Marea Brit, Norvegia, Olanda si Suedia. Aceasta organizatie nu apartine ordinii juridice comunitare. Avand sediul la Strasbourg, scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune cat mai stransa intre membrii sai. Orice stat recunoaste principiul suprematiei dr si respecta dr si libertatile fundamentale poate deveni membru. Conceptia care sta la baza institutiei este cea a cooperarii interguvernamentale. Aceasta e o organizatie internat de tip clasic, care nu implica transferuri de competente si de suveranitate din partea statelor. Singura exceptie s-a facut in materia dr omului, unda, sta la baza Conevntiei Europene a Dr Omului, incheiata in 1950, s-a creat un sistem de protectie cu caracter supranational. Competenta Consiliului Europei se intinde asupra tuturor marilor probleme ale societatii europene, cu exceptia celor de aparare. Organizatia, care are 46 membri, apare ca un forum pt conventii, vocatia sa fiind sa promoveze democratia in Europa. Organul de decizie e Comitetul de Ministri, alcatuit din ministri de externe ale tarilor membre. Ia decizii cu majoritate de 2 treimi, dar adopta cu unanimitate cele mai imp acte. Organul deliberativ, cu rol consultativ, este Adunarea Parlamentara, formata din membrii parlamentelor nationale. S-au adoptat peste 100 de conventii internat: CEDO, Conventia pt prevenirea torturii, conventii privind recunoasterea calificarilor profesionale, serviciile de sanatate si dr de pensie.

2.Metode propuse pt constructia europeana.

Metoda interguvernamentala(diplomatica) consta in colaborarea internat traditionala dintre state. In organizatiile internat clasice, organul de conducere reuneste reprezentantii statelor participante si hotaraste in unanimitate. Statele isi pastreaza suveranitatea, nu se ajunge la integrare. Ex: Consiliul Europei, NATO.

Metoda federalista este una de tip supranational. Deciziile se iau cu majoritate de voturi, ceea ce implica o limitare a suveranitatii nationale. Federalistii europeni doreau in trecut adoptarea unei constitutii federale, dupa modelul SUA. Nu a fost o idee usor de acceptat, pt ca ea reprezenta o amenintare la adresa suveranitatii nationale.

Metoda functionalista a lui Jean Monnet. Cautand o solutie de durata, JM a evaluat situatia dpdv practic. Astfel, conditia pt asigurarea pacii era includerea Germaniei in acordurile europene, cu un statut egal cu al celorlalti participanti. In spiritul conceptiei functionaliste, JM a pornit de la nevoile comune ale statelor. Ideea lui era ca, daca Europa unita nu se poate raliza dintr-o data, ea se poate cladi pas cu pas, integrand statele mai intai pe un sector de activitate ingust, dar vital. Legaturile economice vor crea solidaritati concrete, declasand un proces ce va angrena si alte domenii. Se va ajunge, astfel, la o uniune economica mai larga si in final, la integrarea politica. Organizatia ec a lui JM are un caracter puternic supranational. Statele transfera esentialul capacitatii de decizie Inaltei Autoritati independente, ale carei acte sunt obligatorii pt state. Curtea de Justitie va rezolva orice litigiu aparut.

Metoda comunitara. Dupa esecul Comunitatii Europene de Aparare, ideea unei structuri cu un pronuntat caracter supranat nu mai era de actualitate. Solutia practica pt Comunitatea Economica Europeana(CEE) a constat in compromisul dintre elem supranat, intr-o forma atenuata fata de sistemul CECO si elem interguvernamental. S-a diminuat rolul Comisiei, care a primit monopolul put de propunere, iar puterea de decizie a fost transferata Consiliului de ministri. Deci, Consiliul decidea la propunera Comisiei, dupa consultarea Parlamentului.

3.Notiunea de integrare europeana

Spre deosebire de organizatiile internationale clasice, Comunitatea Europeana este o organizatie de integrare: prin încheierea tratatelor constitutive, statele au ales sa se integreze într-un ansamblu cu existenta si identitate proprii.

Putem explica termenul de integrare în mai multe moduri:

1) combinarea partilor într-un întreg; 2) notiunea descrie situatia în care statele nu se multumesc cu simpla cooperare si coordonare a actiunilor, ci decid sa puna în comun o parte din competentele lor si sa cedeze unor institutii independente sarcina de a administra interesele astfel reunite. 3) Integrarea se mai poate defini ca procesul prin care niste state suverane renunta la suveranitatea nationala (o cedeaza sau o împart în comun), pentru a creste la maxim puterea si interesele lor colective.

Reiese din aceste definitii ca integrarea presupune un transfer de puteri de la state la Comunitate, ceea ce semnifica o renuntare partiala la suveranitate în beneficiul Comunitatii, astfel încât noua structura dobândeste un caracter supranational. În consecinta, vor exista domenii în care statele nu mai detin puterea autonoma de decizie si altele în care competentele sunt împartite între state si Comunitate. De asemenea, integrarea implica recunoasterea unui interes general comunitar, care, în caz de conflict cu interesele nationale, prevaleaza asupra acestora. Statele accepta acest sacrificiu, specific spiritului unei organizatii de integrare, pentru ca el este compensat de avantajele generale obtinute din participarea la organizatie.

Literatura de specialitate arata ca integrarea este de doua tipuri: negativa si pozitiva. Integrarea negativa este cel mai usor de realizat, constând în îndepartarea barierelor restrictive sau discriminatorii dintre state. Ea consta în masuri de liberalizare, de eliminare a obstacolelor legate de frontiere din calea liberei circulatii a marfurilor si a celorlalti factori de productie (capital, forta de munca). Calea de actiune este, în principal, cea a interdictiei (a taxelor vamale, a discriminarilor etc.). Integrarea pozitiva presupune actiuni suplimentare din partea institutiilor comunitare si a statelor, necesitând adoptarea de noi reglementari. Sunt astfel create si puse în aplicare politici comune si se armonizeaza politicile economice ale statelor. În Comunitatea Europeana, integrarea s-a facut prin combinarea celor doua feluri de masuri.

4.Zona de liber schimb si uniunea vamala.

Zona de liber schimb constituie un spatiu în interiorul caruia statele participante suprima toate taxele vamale si restrictiile cantitative (contingente sau cote) la import export, ceea ce permite libera circulatie a marfurilor, impulsionând comertul. Taxele vamale sunt eliminate doar între statele membre, dar continua sa se aplice în raporturile cu statele terte, fiecare stat participant stabilind propriul regim pentru produsele care nu provin din zona. Pentru a preveni speculatiile determinate de diferentele dintre regimurile vamale, statele participante limiteaza libertatea comertului la produsele originare din zona, iar marfurile tranzitate sunt însotite de un certificat de origine. Exemple: acordurile europene (acordurile de asociere la Comunitatile Europene) încheiate cu statele candidate la aderare au stabilit, pe linie economica, niste ZLS.

Uniunea vamala. Pe lânga suprimarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative în interiorul regiunii, uniunea vamala presupune si practicarea unui tarif vamal comun, precum si elaborarea unei politici comerciale comune în raporturile cu statele terte. Niciun membru nu mai poate pastra relatii comerciale preferentiale cu state terte. Ca urmare, se liberalizeaza si circulatia produselor ce nu provin din regiune, fara risc de frauda. rearea unei uniuni vamale a fost un obiectiv al TCEE, atins în 1968. Înainte de întemeierea Comunitatilor Europene, Belgia, Olanda si Luxemburg au realizat o uniune.

5.Piata comuna si piata unica.

Piata comuna îsi propune sa asigure libera circulatie a persoanelor (a lucratorilor), a serviciilor (transporturi, banci, asigurari, burse,

arhitectura, avocatura etc.), precum si a capitalurilor, adica cele patru libertati fundamentale. Se adauga adoptarea unei legislatii comune, cum ar fi în materie de concurenta, crearea politicilor sau actiunilor sectoriale comune (în domenii precum agricultura sau

transporturile), precum si un început de apropiere între politicile economice nationale. Libera concurenta este esentiala pentru functionarea pietei comune, pentru ca permite alocarea optima a resurselor si cresterea eficientei productive. De asemenea, îi

faciliteaza consumatorului obtinerea la cel mai bun pret a produselor si a serviciilor oferite de întreprinderi din toate statele membre.

În anii 80, a devenit clar faptul ca nu s-a izbutit liberalizarea totala a circulatiei fortei de munca si a capitalurilor. În plus, circulatia marfurilor si a serviciilor era îngreunata înca de bariere netarifare. Din aceasta cauza, a aparut proiectul pietei interne.

Piata interioara (unica, interna) a fost propusa prin Cartea Alba, document al Comisiei din 1985 si stabilita ca obiectiv de

Actul Unic European, termenul de realizare fiind 31 decembrie 1992. În Cartea Alba s-au identificat trei categorii de bariere netarifare care înca stânjeneau schimburile: fizice, tehnice si fiscale. Astfel, se întâlneau obstacole fizice, cum ar fi controalele la frontiera. Existenta acestora se datora mai ales diferentelor dintre regulile tehnice si fiscale ale statelor. Asadar, pentru eliminarea barierelor fizice era necesara eliminarea celorlalte bariere. Obstacolele tehnice proveneau din deosebirile dintre normele tehnice, sanitare,

veterinare la care erau supuse marfurile legal intrate pe teritoriul unui stat