TGD

Cuvântul drept are o sferă semantică extinsă, putând primi, în funcţie de contextul în care este utlizat, mai multe întelesuri. Etimologic, el derivă din latinescul directus care, luat în sens primar, înseamna drept, în linie dreaptă, de-a dreptul. În decursul timpului, forma sonoră s-a conservat acoperind sensul conotativ al etimonului drept. Ceea ce desemnăm prin drept în limba latină avea drept corespondent cuvîntul sanscrit jaus, care semnifică divin, drept, bine. Cuvântul este întâlnit în alte limbi, cum ar fi: fr. droit, it. diritto,

sp. derecho , germ. recht, eng. right, desemnând toate aceeaşi noţiune, exprimată în limba română prin drept.

Din punct de vedere filosofic, drept este un concept dezvoltat în operele lui Platon şi Aristotel, cu sensul de justiţie, echitate, îndatorirea de a trăi onest şi de a da sau recunoaşte fiecăruia ceea ce îi aparţine sau I se cuvine.

Din perspectivă juridică, cuvântului drept i se dau mai multe accepţiuni.

Într-un prim sens, dreptul este ştiinţa despre drept - ansamblul de idei, noţiuni, categorii şi principii care explică domeniul social al dreptului şi prin intermediul cărora acesta poate fi modelat teoretic, aşadar explicat. Domeniul social al dreptului poate fi considerat în acelaşi timp, tehnică sau artă. Ca ansamblu de norme care organizează viaţa în comun, dreptul este o tehnică a convieţuirii sociale, care se prezintă sub diferite ipostaze, cum ar fi: drept subiectiv, drept obiectiv, drept material, drept procesual.Coordonarea conduitelor, realizată prin intemediul normelor dreptului obiectiv, este premisa necesară asigurării coexistenţei libertăţilor individuale. Dreptul obiectiv putând fi văzut, de asemenea, în două sensuri: ca ansamblu al izvoarelor (aspectul static) şi ca formă de realizare de către autorităţile competente (aspectul dinamic).

Termenul drept desemnează de asemenea facultatea fiecărui individ de a-şi valorifica sau apăra drepturile subiective faţă terţi. Dreptul material cuprinde totalitatea normelor juridice care disciplinează relaţiile sociale (în sens juridic sub forma raporturilor juridice), iar dreptul procesual reglementează procedura de judecare a litigiilor şi procedeul de executare a hotărârilor pronunţate de autoritatea competentă de soluţionare a conflictelor juridice.

Sensul cel mai răspândit al termenului drept este acela de drept obiectiv, în vorbirea juridică, şi de drept subiectiv, în vorbirea curentă, nespecializată.

Dreptul poate fi considerat, de asemenea, o artă, ce nu poate omite însa dimensiunea sa ştiinţifică.

Ceea ce trebuie semnalat este că normele juridice au ca ultimă finalitate omul, orientarea conduitei sale, înregistrându-se în epoca contemporană o deplasare spre dreptul subiectiv, drepturile omului fiind în centrul preocupărilor juridice, mai ales teoretice.

Definirea dreptului a depins mai întotdeauna de orientarea filosofică.

Sintetic, dreptul este ansamblul regulilor sociale instituite sau sancţionate de către o autoritate publică recunoscută de comunitate, de obicei aceasta fiind statul, care exprima voinţa şi interesele generale, asigurate, în aplicarea lor, de forţa de constrângere a acestei autorităţi, prin organele sale competente.

Ca fenomen social, dreptul este intim legat de evoluţia societăţii, reflectând stadiile acestei evoluţii. Teoreticienii jusnaturalismului raţionalist opinează că dreptul trebuie să se fundamenteze pe totalitatea principiilor pe care raţiunea le edictează spre satisfacerea înclinatiei naturale către viaţa socială, principii socotite imuabile şi universal valabile, indiferent de timp şi loc, în orice societate umană imaginabilă

Dreptul se află într-o strânsă legătură cu valorile morale, majoritatea acestora primind consacrarea formelor normative juridice.

Dreptul şi morala se conjugă, valoarea ce exprimă cel mai complex ideea de drept fiind justiţia. Sensurile acestei valori sunt multiple, dar din unghiul de vedere al dreptului pozitiv are sensul de a face dreptate.

Dreptul, oglindă fidelă a vieţii sociale, începe să exprime decadenţa valorilor austere, pragmatice, formaliste, rigide din viaţa socială romană, ca rezultat al influenţelor exercitate de bunăstarea generală produsă de cuceririle militare prin prăzile de război, aservirea altor popoare şi exploatarea unui număr impresionant de sclavi, pe de o parte, dar şi datorită influenţelor filosofiei greceşti şi apoi a spiritului creştin, mistic, oriental, pe de altă parte.

În tentativa sa de a da o definiţie cuprinzătoare dreptului, Celsus a formulat una dintre cele mai celebre expresii juridice: Ius est ars boni et aequi. Aceste premise obiective duc la căderea în desuetudine a cutumei ca izvor de drept în această perioadă, dar şi a legilor formaliste, creând un câmp de acţiune a noilor izvoare mai flexibile: edictele magistraţilor, hotărârile senatului, interpretările juriştilor cercetători şi, ulterior, constituţiile imperiale.În epoca postclasică, a domniei lui Iustinian se înregistreaza o revigorare a dreptului, contribuţia lui Iustinian fiind una majoră prin monumentele sale juridice: Codex Iustiniani, Digesta sive Pandectae, Institutiones, Novellae Constitutiones.

Dreptul s-a manifestat în societate sub două aspecte şi anume:existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi alte acte normative şi a unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi are un caracter etern, imuabil şi se impune dreptului pozitiv. În cealaltă accepţiune, dreptul natural este conceput ca o întruchipare a raţiunii superioare, ca un ghid spre o conduită morală, depăşindu-se astfel interpretarea biologică.

Forma cea mai apropiată de dreptul natural a fost şi s-a creat sub forma dreptului ginţilor, ca drept comun al tuturor popoarelor. Prin ius gentium s-a manifestat funcţia creatoare a dreptului natural, chiar dacă acest drept nu se aplica tuturor, categoria exceptată fiind sclavii. În epoca romană cel care are o concepţie bazată pe existenţa dreptului natural este Cicero. El vede dreptul natural ca pe o lege superioară, după care se poate aprecia justeţea legii pozitive.

Cea mai fundamentată dintre teoriile pozitiviste aparţine însa lui Kelsen, teoria dreptului pur. În această concepţie statul şi dreptul sunt în esenţă acelaşi lucru, orice drept fiind un drept statal şi orice stat fiind un stat de drept.

Originea , aparitia si dimensiunea istorica a dreptului

Ca institutie ce deriva de la societate si îsi gaseste suportul în relatiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evolutia generala a societatii.

Romanii credeau în vesnicia dreptului, sustinând ca acolo unde este societate este si drept: UBI SOCIETAS, IBI IUS, si reciproc.Hugo Grotius, reprezentant al scolii dreptului natural de la începutul secolului al XVII-lea, considera dreptul natural ca totalitatea principiilor pe care ratiunea le dicteaza pentru satisfacerea înclinarii naturale a omului pentru viata sociala. In conceptia lui exista câteva percepte fundamentale care jaloneaza comportamentul indivizilor în sociretate:

" Respectarea a tot ce este al altuia (ALIENDI ABSTINENTIA)

" RESPECTAREA ANGAJAMENTELOR LUATE (PROMISORUM IMPLENDORUM OBLIGATIO)

" Repararea pagubelor pricinuite altuia (DAMNI CULPA DATIO, REPARATIO)

Acestea reprezinta bazele dreptului natural ca drept etern , imuabil.

Scoala franceza a dreptului natural a influentat covârsitor Codul civil francez de la 1804 : ?Exista un drept universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive: el nu este decât ratiunea naturala, întrucât aceasta guverneaza toti oamenii".Regulile sociale sunt indispensabile oricarei forme de organizare sociala, ele fiind determinate de evolutia sociala si alcatuiesc un prim deziderat al oricarei ordini.

Hobbles considera ca norma sociala devine norma de drept din momentul în care neglijarea sau încalcarea ei este urmata de o amenintare a aplicarei fortei de constrângere exercitata de un individ sau un grup de privilegiati ai societatii.

Normele societatii primitive se bazau pe obiceiuri si traditie, fiind nemijlocit integrate în viata grupului social, împrumutând uneori forme mistice. Odata cu stratificarea sociala a aparut cerinta ca interesele generale ale societatii sa fie ocrotite si în acelasi timp sa fie ocrotite si interesele claselor favorizate. Se creaza astfel premisa aparitiei izvorului dreptului scris.

Printre primele legi scrise amintim:

" CODUL LUI HAMMURABI edictat cu 2000 ani înaintea lui I.H , care afirma ca legile trebuie sa aduca binele poporului si sa-l opreasca pe cel tare de a-l vatama pe cel slab;