Fițuică fiscalitate

III. Tratamente aplicate amortizării şi provizioanelor

în relaţia contabilitate - fiscalitate

III .a. Abordări contabile

Respectându-se principiul prudenţei, cu ocazia evaluării elementelor patrimoniale, trebuie să se stabilească deprecierile pe care acestea le-au suferit. Sunt supuse deprecierii, în mod deosebit, elementele de activ.

Teoria şi practica contabilă prevăd că diferenţele în minus, constatate între valoarea contabilă şi valoarea de inventar, se vor înregistra pe seama cheltuielilor, funcţie de natura activului supus evaluării şi de modul de interpretare a deprecierii, ca fiind ireversibile sau reversibile în timp.

Astfel, ca metode tehnice de constatare şi cuantificare a deprecierii elementelor patrimoniale de activ sunt folosite amortizarea, în cazul activelor amortizabile (unde deprecierea este ireversibilă) şi ajustări pentru depreciere, în cazul activelor neamortizabile (când deprecierea este reversibilă).

III.a.1. Amortizarea

Amortizarea este considerată ca fiind echivalentul valoric al deprecierii ireversibile a unei imobilizări, datorate utilizării, acţiunii factorilor naturali, a decalajului generat de progresul tehnic sau a altor cauze.

Tratarea amortizării se realizează din trei unghiuri diferite:

- a concepţiei juridico-contabile;

- a concepţiei economice;

- a concepţiei financiare

Potrivit concepţiei juridico-contabile, amortizarea este legată de evaluarea bilanţieră. Ea reprezintă o constatare contabilă a micşorării valorii unui element de activ, care este ireversibilă, ca urmare a utilizării lui, a trecerii timpului sau schimbărilor tehnologice.

În concepţia economică asupra amortizării se pune accentul pe modul de formare a rezultatelor, ştiut fiind faptul că o întreprindere achiziţionează bunuri care vor fi utilizate pentru a obţine avantaje economice pe o perioadă mai lungă de timp. Potrivit acestei concepţii, repartizarea costului de intrare al bunului se realizează în mod proporţional, pentru ca fiecare exerciţiu să suporte o cheltuială corespunzătoare avantajelor obţinute prin folosirea bunului.

Concepţia financiară consideră amortizarea ca o metodă de reînnoire a capitalului investit. Amortizarea se constituie într-o sursă la dispoziţia întreprinderii, fiind un element al autofinanţării.

Abordând amortizarea, ca instrument de calcul al deprecierii, trebuie să reţinem că prin aceasta se realizează o diminuare a valorii unui element de activ.

Cum deprecierea ireversibilă a unei imobilizări este rareori lineară, în calculul amortizării trebuie să se ţină seama în orice moment de concepţia patrimonială şi cea financiară a amortizării care se împletesc.

În determinarea amortizării trebuie să se fixeze trei parametri, pentru ca aceasta să-şi facă rolul în mod real:

- baza amortizării;

-durata amortizării;

-ritmul amortizării.

Aceşti parametri fiind fixaţi se alcătuieşte un ansamblu de ipoteze de care se ţine cont în calculul amortizării:

- uzura morală;

-decalajul tehnologic;

-conjunctura (concurenţă / inflaţie ).