Geomorfologie Subiecte Examen

posibile Geomorfologie

1. Tipuri de ghețari de calotă - sunt cei mai extinsi acoperind suprafete f. mari sub forma unor platose de gheata cu grosimi de la cateva sute de metri la peste 4000m.

- Ghețarul antarctic - este cel mai mare de pe Glob, ocupă 97,6% din suprafața continentului (13.650.000 km2), are un volum de gheață de aproape 30 milioane km3 si o grosime maximă în sectorul Polului sud de 4776 m. Reprezintă o imensă cupolă bombată în sectorul central. A rezultat din unirea maselor de gheață provenind din sapte calote mai mici si care coboară spre contactul cu oceanul planetar si în care înaintează pe lățimi variabile ca ghețari de self. Relieful subglaciar este format din platouri, depresiuni (unele cu baza sub nivelul mării), creste rotunjite etc. Masa de gheață a calotei este dominată local de unele vârfuri sau creste montane numite nunatakuri (însumează o suprafață de 330.000 km2) care sunt concentrate în regiunile periferice. Pe acestia apar ghețari locali sub formă de limbă ce ajung la lungimi de mai multe sute de kilometri si lățimi de câțiva zeci de kilometri; masa de gheață care înaintează cu viteze de câteva sute de metri pe an ajunge la ocean unde se contopeste cu ghețarii de self, constituind sursa de alimentare principală a acestora (fig. 33).

Ghețarii de self sunt mase de gheață care continuă deasupra selfului ghețarii de pe continent. Se întind în lungul continentului pe 17.800 km, au o suprafață de cca 1,55 mil. km2, un volum de peste 700.000 km3, lungimi de mai multe mii de kilometri (mai ales în marile golfuri ale continentului). Din acestia se desprind blocuri de gheață (aisberguri) care plutesc în derivă până la latitudini de 50°.

- Ghețarul groenlandez reprezintă o masă de gheață care acoperă cca 83% din Groenlanda, adică peste 1,8 mil. km2, având grosimi de câteva sute de metri la periferie si aproape 3000 m în sectorul central. Platosa de gheață (icefjeld) are o miscare lentă (câțiva metri/an), un microrelief ondulat cu multe crevase; acoperă în cea mai mare parte un platou bazaltic, aflat la 500-1000 m înălțime; doar la marginile insulei sunt munți granitici cu altitudini de 2500-3300 m. Din calotă si din ghețarii montani se desprind limbi de gheață care se deplasează cu viteză mare (de la câteva sute la câteva mii de metri pe an), spre țărmul Groenlandei generând aisberguri. La procesul de ablație a masei de gheață din vecinătatea țărmului contribuie si praful care o acoperă sub forma unei pelicule.

- Ghețarul islandez - este caracteristic insulelor cu activități vulcanice (ex. Islanda) si care sunt situate la latitudini polare. Condițiile climatice favorizează dezvoltarea unei calote glaciare care acoperă o bună parte din insulă; din ea radiază limbi de gheață pe văi. Elementele noi sunt determinate de erupțiile vulcanice sau de geiseri care topesc o bună parte din masa de gheață creând tumultoase cursuri de apă subglaciare.

- Ghețarul de tip Spitzbergen - este specific insulelor de la latitudini mari cu un relief variat alcătuit din platouri la altitudini mai mari de limita zăpezilor perene (500-600 m) dar si din munți. Ca urmare, se dezvoltă platouri glaciare mici, iar în munți, ghețari de vale. Limbile glaciare desprinse din acestea ajung la țărm unde topirile din sezonul cald produc suvoaie de apă si ruperea ghețarului în numeroase blocuri. Astfel de ghețari au modelat Scoția si łara Galilor.

2. Tipuri de ghețari montani - Sunt cantonați în bazinele de recepție, pe văile si uneori pe platourile aflate în munții foarte înalți indiferent de latitudine. În funcție de condițiile climatice care reglează alimentarea si ablația, ghețarii au formă, dimensiuni, o dinamică variată prin care rezultă o multitudine de forme de relief.

- Ghețarii alpini (de vale). - Sunt ghețari complecsi, descrisi si analizați încă din a doua parte a sec. XVIII, în M. Alpi de unde si numele acordat. Au dimensiuni mari (zeci de kilometri lungime) prezentând o largă arie de alimentare ce cuprinde frecvent bazinul de recepție al văilor situat la altitudini foarte mari. În vatra bazinului de recepție, în care se acumulează masa principală de gheață se formează circul glaciar. Bilanțul glaciar pozitiv asigură o masă de gheață bogată care se înscrie în lungul văii sub forma limbii glaciare care frecvent coboară sub limita zăpezilor perene. Contactul cu versanții este variat, dar adesea între gheață si pereții circului sau văii se dezvoltă

crevase adânci numite rimaye. În dreptul lor versanții au pante abrupte. Masa de gheață se deplasează cu viteze care diferă atât în lungul văii (mai rapid în sectoarele cu pantă mare) cât si de-a latul (mai rapid pe centru) dar si pe verticală. Ca urmare, ea suferă fragmentări reflectate în aliniamentele de crevase, în micsorarea sau cresterea grosimii ghețarului. Un astfel de ghețar creează forme de eroziune (circ, vale, praguri etc.) dar si de acumulare (morene cu poziție diferită rezultate din depunerea materialelor transportate) etc.

- Ghețarii de circ. Sunt ghețari cu dimensiuni mici. Sunt situații în bazinele de recepție ale văilor aflate în vecinătatea limitei zăpezilor vesnice (perene) unde zăpada acumulată si formată în firn este redusă si ca urmare alimentarea depăseste cu puțin ablația. Dar acestia apar si în loje cu dimensiuni reduse situate pe versanții de deasupra ghețarilor de vale. Aici factorul topografic împiedică realizarea unei acumulări bogate de gheață. Ca urmare, ghețarii nu-si pot dezvolta decât un circ glaciar care se termină frecvent prin praguri abrupte de mai multe zeci sau sute de metri, de unde si numele de ghețari suspendați. Au fost studiați în M. Pirinei fapt care a condus la acordarea apelativului de pirenieni.

- Ghețarii de tip himalayan sunt întâlniți în M. Himalaya fiind cel mai extins tip din grupa ghețarilor de munte. Are mai întâi caracteristicile ghețarului alpin. Astfel, există un larg bazin de alimentare care asigură o masă de gheață enormă ce umple circul dar acoperă si cea mai mare parte a versanților trecând prin seile de transfluență în circurile si văile vecine. Totodată ea asigură dezvoltarea unor limbi de gheață cu lungimi de zeci de kilometri care coboară cu mult sub limita zăpezilor vesnice. Ca urmare, în peisaj se impune în sectorul înalt al munților o masă de gheață aproape generalizată dominată de vârfuri si creste cu porțiuni de versanți abrupți din care

pornesc adevărate fluvii de gheață care înaintează pe văi spre baza munților. Această dezvoltare amplă se datoreste climatului musonic ce asigură în Himalaya cantități foarte mari de precipitații.

- Ghețarii de tip kilimandjaro (în stea) s-au dezvoltat în craterele unor vulcani stinsi situate la altitudini superioare limitei zăpezilor vesnice. În faza maximă de dezvoltare, gheața acumulată în crater poate deborda pe versanții exteriori ai conului creând limbi scurte cu dispoziție radială de unde înfățisarea unei stele. Au fost descrisi în munții vulcanici din Kenia si Tanzania ale căror cratere se află mai sus de 4500 m, dar si cei din America (Cotopaxi si Chimborazo la peste 6000 m)

- Ghețarii de piemont (alaschian) sunt întâlniți în munții din lungul litoralului peninsulei Alaska. Au elementele ghețarilor de vale, specificul lor fiind însă dat de forma finală de acumulare a gheții care este amestecată cu blocuri si bolovani pe câmpia litorală. Aici rezultă conuri de gheață, simple sau suprapuse parțial, care formează o treaptă între munte si ocean similară câmpiilor piemontane.

- Ghețarii mixti de platou si vale (norvegian) - au două sectoare semnificative unul de acumulare a gheții pe mici platouri reprezentând porțiuni dintr-o peneplenă veche (caledoniană) înălțată la peste 1500 m (formează minicalote de gheață) si mai multe limbi de gheață scurte care se desprind din acestea coborând pe văi. În prezent, există în nordul Norvegiei, dar în pleistocen au avut o dezvoltare largă si în Scoția, łara Galilor etc. reprezentând o îmbinare între ghețarii de calotă si cei de vale (fig. 31, 32).