Cronologie

CIVILIZAŢIA ŞI ISTORIA GETO-DACILOR.

Pătrunderea primelor elemente de civilizaţie romană în spaţiul locuit de daco-geţi (spaţiul daco-moesian intră în orbita civilizaţiei romane). II î.Hr.

În fruntea geto-dacilor se afirmă Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”. Începe epoca clasică a civilizaţiei geto-dace. 82 î.Hr.

Izvoarele latine (Caesar) îi menţionează pentru prima dată pe daci. I î.Hr.

Prima unificare politică a geto-dacilor I î.Hr.

Moartea lui Burebista. 44 î.Hr.

Începe etapa preliminară a romanizării. mijlocul sec. I î.Hr.

Primele campanii militare ale statului roman la Dunărea de Jos. a doua jumătate a secolului I î.Hr.

Sfârşitul etapei preliminare a romanizării. mijlocul sec. I d.Hr.

Zona istro-pontică (spaţiul danubiano-pontic) este inclusă în graniţele statului roman. 46 d.Hr.

Începutul celei de a doua faze a romanizării (romanizarea organizată), în dreapta Dunării. mijlocul sec. I d.Hr.

La conducerea Imperiului Roman urmează Domiţian. 81 d.Hr.

Decebal preia tronul regatului dac (numit de N. Iorga „noua confederaţie dacă”). 87 d.Hr.

Decebal reuneşte formaţiunile neocupate de romani. 87 d.Hr.

Domiţian iniţiază primul război daco-roman. 87-89 d.Hr.

Decebal acceptă statutul de rege clientelar Romei (Dacia devine regat clientelar). 89 d.Hr.

Marcus Ulpius Traianus devine împăratul Romei. 98 d.Hr.

Primul război daco-roman din timpul împăratului Traian. 101-102 d.Hr.

Traian declanşează un nou război daco-roman. 105 d.Hr.

O mare parte a Daciei este transformată în provincie romană. 106 d.Hr.

ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

Începe romanizarea propriu-zisă a teritoriilor nord-dunărene (stânga Dunării). 106

În provincia Dacia sunt aduşi colonişti din întreaga lume romană. 106

Inaugurarea, la Roma, a Columnei lui Traian, înălţată de Apollodor din Damasc. 113

Se încheie domnia lui Marcus Ulpius Traianus. 117

Înflorirea vieţii urbane în provincia Dacia. II-III

Monumentele funerare cu însemne paleocreştine de la Potaissa, Apulum, Micia şi Căşeiu. III

Împăratul Aurelian retrage armata şi administraţia romană din Dacia. 271-275

Se încheie a doua etapă a romanizării. 275

Începe ultima etapă a romanizării. 275

Grupuri de daci liberi pătrund în Oltenia. după 275

Diocleţian organizează provincia Scythia Minor în Dobrogea. 284

Prin edictele emise de Diocleţian se atinge apogeul reprimării creştinismului în Imperiul Roman. 303-304

Domnia împăratului Constantin cel Mare. 306-337

Edictul de la Mediolanum (Milan) acordă libertate de cult creştinismului. 313

Reinstaurarea temporară a autorităţii imperiale la nord de Dunăre în timpul lui Constantin cel Mare. IV

Creştinarea masivă a daco-romanilor. IV-V

Este atestată Basilica de la Slăveni. IV

Împăratul Theodosius interzice cultele păgâne (creştinismul devine religie de stat). 391

Este construită o nouă Basilică, la Sucidava. V

Secolul din care datează piesele paleocreştine de la Biertan („Ego Zenovius votum posui”). V

La Drobeta este atestată o nouă Basilică. V-VI

În fruntea Imperiului Roman de Răsărit se afirmă Justinian. 527

Reinstaurarea temporară a autorităţii imperiale la nord de Dunăre în timpul lui Justinian. VI

În spaţiul extracarpatic şi intracarpatic pătrund slavii (migraţia slavilor). 560-570

Se încheie domnia lui Justinian. 565

În limba română pătrund unele cuvinte din slava veche. VI-VII

Rupere romanităţii balcano-carpatice (prăbuşirea limesului danubian). 602

Trecerea masivă a slavilor la sud de Dunăre. după 602

Încheierea, în linii generale, a procesului de formare a limbii române. VII-VIII

Cultura Dridu evidenţiază încheierea, în linii generale, a procesului de formare a poporului român (etnogeneza). VIII-IX

Formarea adstratului slav al limbii române. IX-X

Se încheie asimilarea slavilor rămaşi în spaţiul carpato-danubiano-pontic. X

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

La Brateiu, Poian şi Alba Iulia sunt atestate obiecte aparţinând autohtonilor romanici nord-dunăreni. sec.VII-XI

Autohtonii nord-dunăreni încep să fie menţionaţi în izvoarele documentare ale vremii ca un popor romanic distinct constituit. sec.VII

În tratatul militar Strategikon al împăratului bizantin Mauricius se regăseşte prima menţiune documentară despre identitatea etnică a românilor. sec.VII

Geografia armeană a lui Moise Chorenati aminteşte „ţara Balak – Valahia”. sec.IX

Cronica turcă Ogüzname scrie despre o ţară a valahilor (Ulak-ili). sec.IX

În Despre administrarea imperiului, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul utilizează termenul de romani pentru autohtonii nord-dunăreni. prima jumătate a sec.X

Informaţia despre originea latină a românilor se regăsesc în corespondenţa împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul. cumpăna sec.X-XI

În Sfaturile şi povestirile lui Kekaumenos sunt menţionaţi vlahii care trăiau în apropierea Dunării şi pe Sava (Saos). sec.XI

În tratatul Podoaba istoriilor, geograful persan Gardizi îi aşează pe români între Dunăre şi un „munte mare”. sec.XI

În cronica sa, autorul bizantin Ioan Kynnamos confirmă originea latină a românilor. începutul sec.XII

În cronica sa Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), notarul anonim al regelui Ungariei Bela afirmă că, la sosirea lor în Pannonia, ungurii i-au găsit pe „blachi, adică păstorii romanilor”. Sf.sec.XII

În corespondenţa dintre Ioniţă cel Frumos şi Papa Inocenţiu al III-lea, ideea romanităţii românilor ocupă un loc central. Începutul sec.XIII

În Gesta Hunnorum et Hungarorum, cronicarul maghiar Simon de Keza nota că, în vremea lui Attila „vlahii, care au fost păstorii şi agricultorii romanilor” au rămas de bunăvoie în Pannonia. Sf.sec.XIII

Odată cu lupta antiotomană a Ţărilor Române, creşte interesul umaniştilor europeni faţă de originea şi istoria românilor. Sec.XIV-XV

Poggio Bracciolini este unul dintre primii umanişti italieni care afirmă originea romană a românilor. Sec.XV-prima jumătate

Flavio Biondo firmă despre români că „invocă cu mândrie originea lor romană”. mijlocul sec.XV

Odată cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii romane a românilor intră definitiv în circui¬tul ştiinţific european. mijlocul sec.XV

Laonic Chalcocondil, grec stabilit în Italia, afirmă originea latină a românilor, numindu-i „daci” pe cei din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei din sudul fluviului. mijlocul sec.XV

Antonio Bonfini, trăind la curtea regelui Ungariei, preciza că „din legiunile şi din coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilalţi împăraţi s-au tras românii”, exprimându-şi totodată admiraţia pentru modul cum a supravieţuit „vechea limbă a Romei printre români”. Sec.XV-a doua jumătate

Filippo Buonaccorsi, consilier la curtea iagellonă, a călătorit în Moldova, unde află despre „descendenţa româ¬nilor din colonişti romani”. Sec.XV-a doua jumătate

Jan Laski, episcop de Gnezno, vorbind în Conciliul din Lateran despre Moldova, semnalează originea romană a moldovenilor. 1514

Bătălia de la Mohacs, soldată cu ocuparea celei mai mari părţi a Ungariei de către turci. Transilvania rămâne ultima redută a Ungariei. 1526

Afirmarea limbii române scrise. sec.XVI

Francesco della Valle îşi bazează afirmaţiile despre romanitatea românilor pe cunoaşterea directă a acestora. 1530-540

În lucrarea sa Hungaria, Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, este primul care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor. 1536

Johannes Honterus, umanist sas originar din Braşov, înscrie pe harta sa numele Dacia pentru întreg teritoriul locuit de români. 1542

Anton Verancsics, primat al Ungariei, confirmă în opera sa existenţa unei conştiinţe a descendenţei latine a românilor. 1549

În Psaltirea sa, diaconul Coresi justifica tipărirea de cărţi româneşti spunând că „mai toate neamurile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi românii n-avem”. 1570

Szamaskösy Istvan, într-o lucrare din 1593, susţinea că românii sunt urmaşii coloniştilor romani. 1593

Se încheie domnia lui Mihai Viteazul. 1601

Szamaskösy Istvan, îşi schimbă opinia, susţinând că românii nu pot fi urmaşii coloniştilor romani, aceştia fiind mutaţi la sudul Dunării de împăratul Gallienus. după 1601

L. Toppeltinus şi J. Tröster îşi afirmă convingerea că „românii de azi ... sunt cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”. 1602

Apogeul culturii medievale româneşti scrise (apariţia primelor cronici în limba română). sec.XVII

Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, vorbeşte despre originea latină a românilor („de la Râm ne tragem”). 1647

Miron Costin, în De neamul moldovenilor, vorbeşte despre originea latină a românilor. 1686