Inteligență și învățare

1. Natura inteligentei

2. Teorii asupra inteligentei:

a) Teoria coeficientului de inteligenta (IQ);

b) Modelul tridimensional al lui Sternberg;

c) Inteligenta multipla- H. Gardner;

d) Inteligenta emotionala-D. Goleman;

e) Modelul lui J. Piaget si natura sarcinilor de învatare care dezvolta intelectul.

3.Individualizarea instruirii în functie de inteligenta;

a) Activitatea cu elevii supradotati;

b) Activitatea cu elevii întârzâiati mintal.

1. Natura inteligentei.

Psihologii nu au ajuns la un deplin consens în legatura cu aceasta problema. Se considera însa ca pot fi acceptate urmatoarele caracteristici ale oricarui comportament inteligent (ORMROD, J.E., 1998, pg. 148):

- Capacitatea adaptativa, caci presupune modificarea si ajustarea unui comportament astfel încât o noua problema sa fie solutionata cu succes;

- Abilitatea învatarii, astfel ca oamenii inteligenti învata mai repede si mai usor decât cei mai putin inteligenti;

- Utilizarea cunostintelor anterioare în analiza si întelegerea unei noi situatii problematice;

- Usurinta combinativa, întrucât solutionarea unei noi probleme solicita o complexa interactiune si coordonare a diferite procese mintale;

- Diversitatea domeniilor de manifestare- de exemplu în rezolvarea problemelor scolare, dar si în diverse situatii sociale;

- Determinarea culturala, datorita careia ceea ce este considerat comportament “inteligent” într-o cultura nu are în mod necesar aceeasi semnificatie într-o alta cultura.

2. Teorii asupra inteligentei

a)Coeficientul de inteligenta (IQ)

Mult timp psihologii au considerat inteligenta ca fiind o caracteristica a gândirii care poate fi exprimata printr-un singur coeficient de inteligenta (IQ). La începutul secolului XX, psihologul francez ALFRED BINET a conceput primul test de inteligenta, ce cuprindea întrebari si sarcini de lucru prin care erau verificate: cunostintele generale, memoria, gândirea abstracta, vocabularul disponibil si capacitatea de perceptie.Toate la un loc defineau inteligenta unei persoane. Accentul cadea pe abilitatile lingvistice si pe capacitaile de operare logico-matematica. Performantele obtinute de un elev la probele testului erau comparate cu performantele obtinute anterior la aceleasi probe de un mare numar de copii de aceeasi vârsta. Un scor (IQ) de 100 reprezenta performanta medie la acest test. Elevii care obtineau acest scor erau asadar mai inteligenti decât jumatate dintre copiii de aceeasi vârsta si mai putin inteligenti decât cealalta jumatate. Cu timpul, s-a observat ca:

“vechiul concept de IQ, care se concentreaza pe lingvistica si matematica si care reprezenta un factor predictiv al succesului la scoala sau ca profesor, în cazul în care testul IQ era trecut cu bine, s-a dovedit ca este din ce în ce mai ineficient, pe masura ce viata îsi continua cursul dincolo de portile institutiilor de învatamânt” (D. GOLEMAN, 2001, pg.60)

Teoriile moderne asupra inteligentei pornesc de la ideea ca una si aceeasi persoana se poate comporta mai mult sau mai putin inteligent, în functie de situatie si de natura problemei cu care se confrunta. Cu alte cuvinte, nu exista un singur tip monolitic de inteligenta care sa stea la baza reusitei în diferite domenii ale vieii, ci un spectru larg de inteligente.