Civilizații creștine

I. Cultură şi civilizaţie. Civilizaţia creştină, parte a civilizaţiei universale

Este deosebit de important să se perceapă nuanţele termenilor de cultură, respectiv civilizaţie. Modelarea personalităţilor presupune interacţiunea unui complex de factori. Cultura este modelul bazal care oferă reperele iniţiale, care modelează temperamentele şi le transformă în personalităţi individuale, iar în funcţie de particularităţile spaţiilor, oamenii îşi delimitează caracteristicile personale, creează la rându-le produse de cultură şi civilizaţie. Dincolo de concepte, cultura şi civilizaţia reprezintă realităţi pe care trebuie să le adaptăm cu delicateţe structurilor individuale, pentru a reuşi să delimităm spiritul civilizator al traiului laolaltă. Actul perceţiei culturale reprezintă un salt ontologic iar conştientizarea reproducerii identităţilor prin cultură un punct vital pentru articularea structurii sociale.

1. Concepte utile în definirea culturii.

Cultura se înglobează în comportamentul uman sub formă de convingeri, mentalităţi, acţiuni, devenind un adevărat act cultural de conduită. Presupune: valori, norme, moravuri, tradiţii.

Valorile sunt reprezentările pe care le au oamenii despre bine si rău, frumos şi urât, onestitate, responsabilitate, adevăr, justiţie etc. Valorile sunt obiecte ale dorinţei, repere care creează coordonatele acţiunilor individuale şi colectivităţilor umane. Sistemele valorice sunt ierarhice şi unitare. Chiar dacă pentru anumiţi indivizi este prevalentă, spre exemplu, valoarea economică sau, după caz, cea estetică, valorile sunt orientate vertical şi creează un soi de interacţiune sistemică la nivel individual, mediostrcutural, macrostructural. De regulă structura socială este o reţea care se formează în urma interacţiunilor în funcţie de anumite valori individuale, altfel spus, indivizii se asociază în grupuri (producătoare la rândul lor de norme sociale), în instituţii cu diverse funcţii de reglare socială, socializare şi control; grupurile şi instituţiile interacţionează şi creează structura socială a sistemului social general. Valorile promovate în cadrul unei societăţi determină calitatea vieţii, grila justiţiei sociale, a calităţii vieţii, a mobilizării conştiinţei colective, etc.

Valorile creează armonie pentru structura umană şi se completează, fapt pentru care nu trebuie îndepărtată valoarea frumosului pentru cea a adevărului, ci trebuie îndepărtat urâtul şi tot ceea ce se opune adevărului. Altfel spus se încurajează aspiraţia spre o multitudine valorică ( există mai multe forme, nuanţe ale frumosului – mai alex în timpurile prezente-), nu orientarea spre nonvaloare.

Normele – Valorile se transpun în norme, devin reguli de comportament pe care membrii societăţii le însuşesc şi le respectă. Normele contribuie la cimentarea grilei care presupune ordine într-o societate. Asigură coerenţa şi în funcţie de acestea indivizii participă la viaţa socială având conştiinţa spaţiului personal şi a respectului minim pe care-l presupune convieţuirea socială.

Tradiţii – Acceptate şi însuşite, normele se transmit din generaţie în generaţie, devenind astfel tradiţii. Sunt rezultatul experienţelor repetate, încercărilor reuşite sau nereuşite, eşecurilor şi victoriilor. Noile generaţii preiau tradiţiile, le imbogăţesc, le transformă în modele pragamatice în vederea racordării la condiţiile existenţei. Ar fi interesantă pentru cercetători o analiză a unui spaţiu social unde raportul dintre tradiţie şi inovaţie nu ar oprima progresul şi schimbarea.

Moravurile – reprezintă criterii tradiţionale de apreciere a binelui şi a răului, a comportamentelor umane. Decurg din practica vieţii sociale iar colectivităţile cu mare stabilitate în timp sunt fidele moravurilor. Există spaţii unde claritatea relaţiilor umane creează un sentiment neechivoc de apartenenţă şi siguranţă, dar tot aceleaşi spaţii sunt creatoare de moravuri care îngreunează de multe ori lejeritatea relaţiilor şi libertăţile individuale.

2. Sensurile conceptului de cultură.

Etimologic, conceptul de cultură îşi are rădăcina în latinescul colo, colere care înseamnă a lucra pământul dar şi a locui. Veritabila junglă conceptuală a durat mai mult de două milenii, a creat o inflaţie de semnificaţii şi marea problemă era lipsa de conceptualizare. Sistematizând, sensurile conceptului de cultură sunt:

-sensul subiectiv – (cultură spirituală) reprezintă acţiunile de modelare a spiritului şi corpului precum şi efectele acestor acţiuni.

-sensul obiectiv – (cultură materială sau civilizaţie) desemnează totalitatea obiectelor create de om, transformate sau umanizate de acesta pentru a organiza şi a stăpâni natura.

-sensul etnologic – cuprinde totalitatea acţiunilor umane, în multitudinea şi diversitatea lor, atât latura spirituală cât şi cea materială a culturii. Conform acestui sens, considerat a fi cel mai cuprinzător sens al culturii, omul şi cultura sunt părţi coextensive în cadrul sistemului social.

-sensul restrictiv (cultura rafinată, academică, iluministă, antibovaristă) –produsele superioare ale spiritului – ştiinta, arta, literatura, religia, ideile politice şi sociale, obiceiurile nobile.

Comentarii:

Se poate sesiza o cizelare în timp a conceptului de cultură, astfel că, de la cultura agrorum, ca punct iniţial de pornire, se ajunge la cultura animi, la emanciparea spiritului.

3. Delimitarea conceptului de cultură.

Cultura reprezintă ansamblul articulat al manierelor de gândire, simţire şi acţiune, mai mult sau mai puţin formalizate care, fiind învăţate şi împărtăşite de mai multe persoane, contribuie în manieră obiectivă şi totodată simbolică la constituirea acestor persoane într-o colectivitate specifică şi distinctă. (Rocher, 1986).

Din definiţia prezentată anterior se desprind următoarele caracteristici esenţiale ale culturii:

-desemnează toate activităţile umane (gândire, simţire, acţiune);

-are un grad de formalizare mai mare la nivelul ştiinţelor, legilor, ritualurilor dar şi în cazul tehnologiilor, structurilor birocratice;

-este formalizată mai puţin la nivelul artelor;

-este comună unui anumit număr de persoane şi din acest punct de vedere are caracter colectiv;

-modelele propuse facilitează comunicarea între indivizi;

-prin dimensiunile obiective şi simbolice ale culturilor, grupurile sociale se conturează ca fiind stabile, ca având unitate şi specificitate;

Realiştii utilizează în definirea culturii utilizarea simultană atât a elementelor spirituale cât şi a elementelor materiale ale manifestărilor umane. Pentru Peter Sorokin, Tudor Vianu, Sigmund Freud, cultura reprezintă o concepţie dar şi o realitate.

Astfel, Freud afirma că „prin cultură se înţelege tot ceea ce ridică viaţa umană deasupra condiţiilor de animalitate şi refuz să separ cultura de civilizaţie.”

Cea mai vehiculată definiţie a culturii şi în acelaşi timp cea mai cuprinzătoare, aparţine perspectivei realiste conform căreia cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create în procesul istoric de afirmare a omului ca om-proces care evidenţiază progresul omenirii în cunoaşterea, transformarea şi stăpânirea naturii, a societăţii şi a cunoaşterii insăşi.

Subiectiviştii abuzează în definirea culturii de sensurile restrictive şi subiective, astfel că, pentru Eduard Sapir, George Herbert Mead, Ralph Benedict cultura este.”produsul activităţii spirituale a popoarelor şi a personalităţilor de elită”.

Din cele mai sus prezentate se pot desprinde următoarele interpretări:

-Spiritualitatea este similară culturii iar obiectivitatea civilizaţiei;

-Francezii desemnează prin civilizaţie tot ceea ce este cultural, iar nemţii prin kultur tot ce aparţine civilizaţiei: contradicţie care argumentează opţiunile divergente într-un astfel de domeniu;

-Opunerea exagerată a culturii la civilizaţie: cultura reprezintă principiul activ, pur, spiritual iar civilizaţia forma grosieră, născută în faza de regres a culturii. În acest sens se poate exemplifica: O. Spengler – „Istoria universală este istoria marilor culturi sau istoria sufletului. Iar când cultura nu mai are posibilităţi de creştere decade în civilizaţie.”

4. Raportul cultură - civilizaţie.

-Orice societate umană nu poate exista fără o matrice culturală (oricât ar fi de simplă aceasta) iar orice fiinţă umană este culturală în sensul că participă la o anumită cultură şi civilizaţie;

-Conceptul de civilizaţie include toate mijloacele cu ajutorul cărora omul se adaptează mediului fizic şi social, pe care îl supune, îl organizează, îl transformă pentru a i se putea integra; tot ceea ce face apel la satisfacerea nevoilor materiale, confortului şi securităţii materiale individuale şi colective reprezintă civilizaţia. În sfera civilizaţiei figurează elementele de natură utilitară: alimentaţie, locuinţă, îmbrăcăminte (mai puţin podoabele), construcţii publice şi mijloace de comunicaţie, tehnologia, activităţile economice şi administrative, organizarea socială, politică, militară, juridică.