Guvernare europeană

1. Teorii cu privire la integrarea europeana ( Wallace pag.15( Prisecaru))

Neofuncționalismul

Neofuncționalismul este prima teorie care se centrează pe integrarea europeană. Ea apare în anii '50 ai secolului trecut, ca urmare a apariției primei Comunități (Tratatul de la Paris, semnat în 1951). Printre cei mai proeminenți teoreticieni se numără: Ernst Haas și Leon Lindberg (student al lui Haas la Universitatea California, Berkeley).

Ernst Haas a publicat lucrarea The Uniting of Europe (1958) - imediat după înființarea celor două Comunități, în 1957 lansând o teorie neofuncționalistă a integrării regionale.

Această teorie propunea un proces de ”difuzare funcțională”, în care decizia inițială a guvernelor de a plasa un anumit sector sub autoritatea unor instituții centrale creează presiuni pentru extinderea autorității instituțiilor în domenii învecinate. George (1991) identifică o a doua modaliate a procesului de difuzare, numită de el ”difuzare politică”, în care atât actorii supranaționali cât și cei subnaționali creează presiuni suplimentare în direcția integrării. Hass susținea că la nivel național, grupurile de interese care funcționează într-un sector integrat trebuie să interacționeze cu organizația internațională însărcinată cu gestionarea sectorului lor. În timp, aceste grupuri vor aprecia beneficiile integrării, transferându-si astfel cererile, așteptările și chiar loialitățile de la guvernele naționale către un nou centru. Organismele supranaționale vor încuraja acest tranfer promovând politici europene și negociind aranjamente între statele membre pentru ca interesul comun să atingă un nivel superior. Rezultatul acestei difuzări sectoriale și politice, în opinia neofuncționaliștilor, va fi autosusținerea integrării sectoriale care va duce la crearea unei noi entități politice cu centrul la Bruxelles. Contribuția majoră a neofuncționaliștilor la studiul elaborării politicilor UE a constat în conceptualizarea unei ”metode comunitare” de elaborare a politicilor. Aceasta se baza în mare parte pe observarea câtorva sectoare specifice (PAC și uniunea vamală) în perioada anilor de formare ai Comunității și prezenta o imagine distinctă a elaborării politicilor CE ca un proces condus de o Comisie care iniția propuneri și caracterizat de o deliberare supranațională între reprezentanții din Consiliu ai statelor membre. Astfel metoda comunitară era nu doar un ansamblu juridic de instituții de elaborare a politicilor ci și un ”cod procedural” condiționând așteptările și comportamentul participanților la proces.

Elementele centrale ale acestei metode comunitare inițiale în viziunea lui Webb: Guvernele acceptă Comisia ca partener de negociere și se așteaptă ca aceasta să joace un rol activ în construirea unui consens asupra politicilor

Guvernele se angajează să acționeze în vederea soluționării problemelor și în acest sens negociază în vederea adoptării unor decizii colective

Guvernele, Comisia și alți participanți la proces au un comportament receptiv, nu fac cereri inacceptabile Unanimitatea reprezintă regula și problemele nu sunt văzute separat ci într-un proces decizional continuu

Interguvernamentalismul

Porinid de la ipoteza lui Stanley Hoffman (1966) potrivit căreia statul național, departe de a fi depășit, se dovedise a fi încăpățânat să reziste, o nouă școală ”interguvernamentalistă” și-a făcut apariția în domeniul teoriilor cu privire la integrare.

În 1973 guvernele statelor membre au lăsat să se înțeleagă faptul că se vor opune unui transfer treptat al suveranității către Comunitate și că procesul decizional va reflecta în continuare primatul statului național.

Mai mulți cercetători au argumentat că neofuncționaliștii au subestimat resursele statului național dar în același timp cercetările istorice ale lui Alan Milward au sprijinit ipoteza conform căreia guvernele statelor member ale UE au jucat rolul central în evoluția istorică a UE.

Abordarea interguvernamentalistă sugera că tehnicile de negociere și de construire a consensului sunt simple rafinări ale diplomației interguvernamentale.

Interguvernamentalismul liberal

La jumătatea anilor `80 cercetările asupra UE au explodat iar dezbaterea teoretică s-a înviorat. În acest timp o parte a cercetărilor vedea relansarea procesului de integrare ca pe o confirmare a modelelor neofuncționaliste timpurii, Andrew Moravcsik a argumentat că și acești pași înainte puteau fi explicați de un model interguvernamental revizuit care sublinia puterea și preferințele statelor membre ale UE.