Istoria administrării publice

Istoria Administrației Publice

1. Statul geto-dacilor pînă în anul 106. Structuri administrative centrale și locale

Statul geto-dac a luat naştere în jurul anului 82 î. Hr., ca urmare a acţiunii de unificare a triburilor geto-dace întreprinsă de unul dintre conducătorii uniunilor de triburi existente, viitorul rege Burebista. Demersul unificator a avut adesea caracter violent, supunerea conducătorilor celorlalte triburi şi uniuni de triburi făcându-se prin forţa armelor. Nu poate fi însă exclusă posibilitatea ca unele dintre căpeteniile locale să fi acceptat de bunăvoie supremaţia lui Burebista, aşa cum pare să fi fost cazul viitorului vicerege Deceneu.

În fruntea administraţiei centrale se afla regele, care întrunea funcţiile legislativă şi executivă. Acesta era secondat de vicerege, demnitate care, de regulă, era deţinută de marele preot. Dacă în cadrul statului lui Burebista această poziţie a fost ocupată de Deceneu, mai târziu, în ierarhia statului lui Decebal, ea a fost deţinută de către marele preot Vezina, cel care, potrivit lui Dio Cassius “avea al doilea loc după Decebal”. Regele sau marele preot cumula şi funcţia de mare judecător, aşa cum este cazul lui Comosicus, devenit rege şi mare preot, despre care storicul Iordanes spune că era “cel mai mare judecător”.În administrarea treburilor curente ale ţării, regele era ajutat de un Consiliu cu rol consultativ, din care făceau parte probabil marele preot, membri ai casei regal eşi alte personaje de încredere. Acestea din urmă era foarte probabil reprezentanţi ai aristocraţiei tribale, din rândurile căreia provenea, de altfel şi regele.

Relaţiile politice întreţinute cu Imperiul Roman ne permit să identificăm şi o altă latură a aparatului administrativ central al statului geto-dac. Este vorba despre existenţa unei categorii de soli sau diplomaţi trimişi de rege pentru a purta negocieri sau pentru a încheia diverse înţelegeri. De regulă, aceştia erau membri ai familiei regale sau ai păturii nobiliare (pileati). Regele putea să apeleze şi la serviciile unor alogeni, aşa cum este cazul cetăţeanului grec Acornion, originar din oraşul pontic Dyonisopolis, diplomat de carieră pe care Burebista l-a folosit o lungă perioadă de timp. La curtea regelui dac este foarte probabilă şi existenţa unei cancelarii.

Una dintre consecinţele unificării politice a triburilor geto-dace a fost integrarea structurilor ecleziastice în aparatul administrativ. Ea a oferit condiţii pentru unificarea diverselor practici religioase existente în perioada anterioară, conducând în cele din urmă la instituirea unuicult oficial. Aceasta a atras după sine şi constituirea unui ierarhii clericale, care, prin persoana conducătorului său suprem, marele preot, a fost direct asociată la conducerea treburilor statului. Rolul acestei ierarhii a fost acela de a fundamenta din punct de vedere teologic noua organizare politică, asigurându-i astfel protecţia sacră a divinităţii. Pentru a obţine bunăvoinţa zeilor, au fost introduse precepte morale noi care au că pătat valoare de lege. Funcţia de supraveghere a modului în care erau aplicate aceste precepte a revenit, foarte probabil, tot clerului, care, în acest fel, a reuşit să îşi consolideze poziţiile importante obţinute în cadrul statului şi a contribuit în mod fundamental la întărirea puterii regelui - garantul profan al existenţei statului. Aflat la începuturile sale, în epoca lui Burebista, statul geto-dac nu a putut dispune de la început de un aparat administrativ local. Este foarte probabil că, iniţial, atât triburile get-dace unificate, cât şi celelalte neamuri aduse sub ascultare (celţi, bastarni, sarmaţi şi greci) şi-au păstrat propriile forme de conducere locale, fiind schimbaţi doar titularii acestora, în scopul aducerii la conducere a unor că petenii favorabile politicii duse de regele dac. Dependenţa triburilor periferice, în special a celor de neam diferit şi a coloniilor pontice, faţă de statul lui Burebista, se exprima prin plata unui tribut, prin renunţarea la o politică externă proprie şi prin furnizarea de contingente armate în vreme de război. Aşadar, centralizarea statului geto-dac a fost în primă fază mai mult una de factură politică decât administrativă. Dispariţia lui Burebista, probabil în cursul anului 44 î. Hr., a dat semnalul dezmembrării statului pe care acesta l-a creat, primele entităţi care s-au desprins fiind triburile de alte etnii şi cetăţile greceşti. Frământările interne n-au cruţat însă nici teritoriile locuite de daci. Diferenţele social-economice dintre diversele zone geografice locuite de geto-daci, interesele centrifuge ale aristocraţiei tribale, precum şi diminuarea pericolului extern roman, intervenită odată cu asasinarea conducătorului statului roman, Caius Iulius Cesar, au determinat în cele din urmă divizarea statului în mai multe formaţiuni politice.