Tranzacții internaționale

1. Ce fel de contract este tranzacţia comercială?

În materie civilă, tranzacţia este un contract prin care părţile încheie un proces început sau preîntâmpină, prin concesii reciproce un proces ce se poate naşte, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi. Tranzacţia din materia civilă poate avea caracter comercial (ex: contractul de tranzacţie prin care 2 comercianţi sting un proces generat de o vânzare comercială).

Tranzacţia comercială, ca şi cea din materia civilă este un contract: sinalagmatic, cu titlul oneros, comutativ şi consensual.

Contract sinalagmatic – prin încheierea sa acesta generează obligaţii reciproce între părţile contractante. Ex: în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are obligaţia de a preda lucrul vândut şi de a garanta pentru evicţiune???, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul.

Contract cu titlu oneros – ambele părţi urmăresc interesele patrimoniale, mai exact primirea unei contraprestaţii ca echivalent pentru cea care la care se obligă. Ex: vânzătorul urmăreşte să primească preţul ca pe un echivalent al prestaţiei sale, iar cumpărătorul primeşte bunul achiziţionat în schimbul preţului.

Contract comutativ – comutativitatea unui contract presupune existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce şi cunoaşterea acestora de către părţi la încheierea contractului.

Contract consensual – contractul poate fi încheiat prin simplu acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea unui……………………………. prevăzute de lege pot exista excepţii de la principiul consensualismului.

2. Obligaţia şi raportul obligaţional în tranzacţiile comerciale

Obligaţia este raportul de drept juridic personal care se stabileşte între creditor şi debitor.

Raportul juridic obligaţional cuprinde în principal subiectele (o persoană numită debit şi una credit) şi obiectul.

Subiectele raportului juridic obligaţional sunt:

- creditorul care este subiectul activ al obligaţiei deoarece are dreptul de a pretinde o plată

- debitorul care este subiectul pasiv deoarece trebuie să execute acea plată la nevoie chiar şi prin constrângere.

Obiectul obligaţiei este asociat cu dare, facere sau prestare.

Dare – indică obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru sau de a constitui un drept real, ori de a plăti o sumă de bani.

Facere – implică obligaţia debitorului de a face ceva pentru creditor sau de a nu face.

Prestare – presupune obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a constitui un drept real.

Obiectul obligaţiei trebuie să fie:

- licit, adică în conformitate cu cerinţele normelor legale şi cu cerinţele morale;

- posibil, din puncte de vedere fizic şi juridic

- imposibilitatea fizică constă în promiterea unui lucru ce nu există în natură

- imposibilitatea juridică constă în promisiunea de a transmite un lucru ce nu se află în circuitul patrimonial

- ……

- obiectul obligaţiei trebuie să prezinte interes pentru creditor

Clasificarea obligaţiilor

1. În funcţie de cauzele generatoare

- obligaţii contractuale – izvorăsc din contracte, filonul (pilonul) tranzacţiilor comerciale

- obligaţii delictuale – izvorăsc din delicte, fapte contrare legii cauzatoare de prejudicii care obligă la repararea unui prejudiciu sau la plata unei amenzi

2. în funcţie de numărul participanţilor avem:

- obligaţii cu un singur debitor şi un singur creditor

- obligaţii cu pluralitate de subiecte:

- părţile pot fi pe picior de egalitate

- părţile nu sunt pe picior de egalitate

În cazul în care părţile sunt pe picior de egalitate, obligaţiile pot fi:

- obligaţii conjuncte – sunt guvernate de principiul divizibilităţii creanţelor şi datoriilor; dacă sunt mai mulţi creditori fiecare poate să-şi valorifice numai partea sa din creanţă, iar dacă sunt mai mult debitori fiecare dintre ei va putea fi obligat numai pentru partea sa de datorie.

- obligaţii solidare – constituie o excepţie de la regulă dacă sunt mai mulţi creditori, oricare dintre ei putând valorifica întreaga creanţă; pe principul simetriei, dacă sunt mai mult debitori fiecare dintre ei va putea fi ţinut pentru întreaga datorie.

În cazul în care părţile nu sunt pe picior de egalitate, avem 2 situaţii:

- Adstipulatio – actul prin care un creditor accesor se alătură creditorul principal