Analiza activității Curții Constituționale și a efectelor acesteia în România

Adoptarea Constituţiei României din anul 1991 a marcat deschiderea către valorile statului de drept şi „reconectarea” la tradiţiile constituţionalismului european1. În decurs de aproape un sfert de secol, legea fundamentală, revizuită în anul 2003, şi-a dovedit durabilitatea, dar şi o anume flexibilitate, în sensul posibilităţii de adaptare la schimbările politico-sociale inerente.

Această adaptare s-a realizat, în bună măsură, prin intermediul Curţii Constituţionale, constituită potrivit modelului european de control de constituţionalitate. Urmând dezvoltarea istorică a statului, reflectată în modificările Constituţiei şi ale legislaţiei infraconstituţionale, printr-o continuă creştere a dialogului la nivel internaţional cu alte instanţe de jurisdicţie constituţională şi instanţe internaţionale şi supranaţionale, printr-un activism menit să dea greutate şi autoritate deciziilor sale, Curtea Constituţională a României şi-a consolidat rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, contribuind în mod esenţial la dezvoltarea constituţionalismului în România.

Constituţia din 1991 a consacrat în România modelul european de control al constituţionalităţii legilor, fiind instituită Curtea Constituţională, ca autoritate independentă de orice altă autoritate publică, cu rolul de a garanta supremaţia Constituţiei. Legiuitorul constituant român nu a avut aici de continuat o tradiţie, pentru că la acel moment nu se putea vorbi despre o tradiţie a controlului de constituţionalitate în România, ci de încercări precedente, remarcabile, de altfel, de preluare a unor modele de control de constituţionalitate, cu o existenţă însă vremelnică şi o funcţionare sporadică.

Astfel, după o scurtă perioada de timp, mai precis din 1912 până în 1923, când a funcţionat (doar cu câteva exemple ce pot fi date în acest sens) modelul american de control de constituţionalitate, impus pe cale pretoriană, a fost consacrat controlul de constituţionalitate exercitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instituţionalizat prin Constituţia din 192327 şi menţinut de Constituţia din 1938. După al Doilea Război Mondial, nu a mai existat un control al constituţionalităţii legilor (Constituţiile din 1948 şi, respectiv, din 1952).

Chiar dacă în Constituţia din 1965 se prevedea că Marea Adunare Naţională „exercita controlul general al aplicării Constituţiei. Numai Marea Adunare Naţionala hotărăşte asupra constituţionalităţii legilor” , nu exista în mod real un asemenea control.

Chiar dacă reglementarea constituţională, dezvoltată de legea organică, i-a conferit atribuţii consistente şi un statut special în rândul autorităţilor publice, principala consolidare a Curţii Constituţionale, precum şi a controlului de constituţionalitate este rodul propriei activităţii. Rolul şi contribuţia Curţii în acest sens au fost, de altfel, exprimate încă din primii ani de funcţionare ai săi, Florin Bucur Vasilescu, fost judecător şi expert în Comisia de elaborare a Constituţiei, subliniind în această privinţă că instanţa de contencios constituţională este chemată să apere noua Constituţie democratică a ţării, rol diferit de cel al Curţilor Constituţionale occidentale.

Acest rol este „rezultat al stadiului iniţial de formare a noilor concepţii politice şi juridice posttotalitare”, determinat de etapa de tranziţie către o societate democratică, „fiind astfel complex prin diversitatea sa, onorant prin scopurile care îl animă”. Această etapă a Curţii „reprezintă un proces de renaştere a constituţionalismului şi tradiţiilor democratice [...]. Pentru prima dată în ţările din această parte a Europei se manifestă fenomenul constituţionalizării ramurilor dreptului sub influenţa şi creativitatea Curţilor Constituţionale, ceea ce nu face decât să sporească prestigiul Constituţiilor, respectul pentru conţinutul şi perenitatea lor fiind astfel asigurat”. Cât priveşte drumul Curţii Constituţionale în realizarea acestei misiuni, „mai întâi se impune asigurarea credibilităţii Curţii, a deciziilor sale, precum şi îndeplinirea rolului real ce îi revine, acela de garant autentic al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, aşa cum sunt ele reglementate prin Constituţie”.

Dintre provocările/problemele pe care Curtea le-a înfruntat şi depăşit în această perioadă, ni se par cu precădere relevante (din perspectiva comentariului citat, dar şi a studiilor publicate de judecători ai Curţii Constituţionale în perioada de referinţă) cele care privesc efectele/autoritatea actelor Curţii Constituţionale şi cele referitoare la receptarea dreptului internaţional în cadrul controlului de constituţionalitate (ne referim aici, desigur, la interpretarea şi aplicarea art. 20 din Constituţie – Tratatele internaţionale privind drepturile omului).

Un eveniment notabil al perioadei de referinţă şi care a influenţat substanţial juris-prudenţa Curţii Constituţionale şi, prin aceasta, evoluţia constituţionalismului l-a constituit faptul că România a devenit membră a Consiliului Europei la 7 octombrie 1993. Prin Legea nr. 30/199456, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acest act integrându-se astfel „blocului de constituţionalitate” reglementat de art. 20 din Constituţia României, care stabilea poziţia supralegislativă a tratatelor internaţionale a drepturilor omului şi valoarea lor interpretativă constituţională.