Finanțarea politicii agricole comune

1. Introducere

Când Tratatul de la Roma a stabilit o piață comună în 1958, agricultura din cele șase state membre fondatoare era caracterizată de o intervenție puternică a statului. Pentru a include produsele agricole în libera circulație a mărfurilor, menținând în același timp și intervenția statului în sectorul agricol, a fost necesar să se elimine mecanismele de intervenție ale statului incompatibile cu piața comună și să fie adaptate la nivel comunitar: acesta a fost motivul principal pentru înființarea PAC.

Intervenția în agricultură se baza pe principiul specificității sectorului, care depindea în mare măsură de schimbările condițiilor climatice și de limitările condițiilor geografice. Asta cauza dezechilibre constante între cerere și ofertă rezultând o mare volatilitate a prețurilor și veniturilor.

Cererea de alimente nu este elastică, adică răspunde într-o mică măsură la fluctuațiile prețurilor. În plus, având în vedere durata ciclului de producție și factorii imobili de producție, aprovizionarea cu produse agricole la nivel mondial este foarte rigidă. În acest caz, o ofertă suficientă va determina scăderea prețurilor, iar dimpotrivă, reducerea ofertei va face ca prețurile să crească brusc. Toți acești factori duc la o instabilitate permanentă a pieței. În aceste condiții, autoritățile publice au avut întotdeauna o tendință clară de a reglementa piața agricolă și de a sprijini veniturile producătorilor, tendință înlocuită de politica agricolă comună.

Deși agricultura reprezintă astăzi doar o mică parte din economiile țărilor dezvoltate, inclusiv cele din Uniunea Europeană, intervenția publică a fost recent consolidată de politici agricole rurale care completează funcțiile tradiționale ale principalelor activități (mai exact producția de alimente). Toate aspectele includ dezvoltarea durabilă, răspunsul la schimbările climatice, înfrumusețarea mediului,

diversificarea și revitalizarea economiei rurale sau producția de energie și materiale biologice. În consecință, resursele publice care susțin funcțiile necomerciale ale activităților agricole (adică în afara pieței) au devenit un element cheie al ultimelor politici agricole și rurale, inclusiv din politica agricolă comună.

2. Istoric

În 1962 este elaborată politica agricolă comună (PAC), scopul ei principal era acela de a oferi cetățenilor UE alimente la prețuri accesibile precum și de a asigura un climat favorabil pentru nivelul de trai al agricultorilor.

Anul 1984 este marcat de creșterea productivității fermelor astfel încât s-au furnizat mai multe alimente decât era necesar. S-au luat măsuri pentru a adapta producția la cererea pieței.

Se trece, în anul 1992, la sprijinirea producătorilor în detrimentul sprijinirii pieței, subvențiile de preț au fost reduse și plătite direct fermierilor. Acesora li s-a recomandat să adopte practici mai prietenoase cu mediul înconjurător. În același an a avut loc „Summitul privind Pământul”, desfășurat la Rio de Janeiro unde s-au propus principiile dezvoltării durabile.

Noile reforme ale PAC, din 2003, au pus capăt legăturii dintre subvenții și producție. Acum, atât timp cât fermierii cultivă terenuri agricole și respectă siguranța alimentelor, protecția mediului, standardele de sănătate și bunăstare a animalelor, aceștia pot beneficia de venituri.

Reforma din 2013 are ca scop sporirea competitivității sectorului, promovarea agriculturii și inovarea domeniului. Aceasta se axează pe creșterea economică, sprijin pentru ocuparea forței de muncă în zonele rurale și îndreptarea ajutorului financiar către o bună productivitate a terenurilor.