Politici fiscal-bugetare neokeynesiste și eficiența lor

Conceptul de politică fiscal-bugetară

Politica fiscală este mijlocul prin care un guvern își ajustează nivelul cheltuielilor și al ratelor de impozitare pentru a monitoriza și influența economia unei țări. Este strategia surorii politicii monetare prin care o bancă centrală influențează oferta de bani a unei națiuni. Aceste două politici sunt utilizate în diferite combinații pentru a direcționa obiectivele economice ale unei țări. Iată o privire asupra modului în care funcționează politica fiscală, cum trebuie monitorizată și cum punerea în aplicare a acesteia poate afecta diferite persoane dintr-o economie.

Politica fiscală este modul în care Congresul și alți oficiali aleși influențează economia folosind cheltuielile și impozitarea. Este utilizat împreună cu politica monetară implementată de băncile centrale și influențează economia folosind oferta de bani și ratele dobânzilor.

1.2 Obiective ale politicii fiscal-bugetare

Următoarele obiective ale unei politici fiscale într-o economie în curs de dezvoltare:

1. Ocuparea deplină a forței de muncă

Primul și principalul obiectiv al politicii fiscale într-o economie în curs de dezvoltare este realizarea și menținerea deplină a ocupării forței de muncă într-o economie. În astfel de țări, chiar dacă nu se realizează un loc de muncă complet, deviza principală este evitarea șomajului și obținerea unei situații de angajare aproape deplină. Prin urmare, pentru a reduce șomajul și sub-ocuparea forței de muncă, statul ar trebui să cheltuiască suficient pentru cheltuielile sociale și economice. Aceste cheltuieli ar contribui la crearea mai multor oportunități de angajare și la creșterea eficienței productive a economiei. În acest fel, cheltuielile publice și investițiile din sectorul public joacă un rol special într-un stat modern. O investiție planificată corespunzător nu numai că va extinde venitul, producția și ocuparea forței de muncă, dar va intensifica cererea efectivă printr-un proces de multiplicare, iar economia va merge automat către ocuparea deplină. Pe lângă investițiile publice, investițiile private pot fi încurajate și prin vacanțe fiscale, concesii, împrumuturi ieftine, subvenții etc. În zonele rurale se pot încerca încurajarea industriilor interne, oferindu-le instruire, finanțare ieftină, echipamente și facilități de marketing. Cheltuielile pentru toate aceste măsuri vor ajuta la eradicarea șomajului și a ocupării forței de muncă. În acest context, prof. Keynes a făcut următoarele recomandări pentru a obține o muncă deplină într-o economie: (a) Pentru a capta puterea de cumpărare excesivă și pentru a reduce cheltuielile private: (b) Compensarea deficienței investițiilor private prin investiții publice;(c) Politica monetară ieftină sau ratele dobânzilor mai mici pentru a atrage tot mai mulți antreprenori privați.

2. Stabilitatea prețurilor

Există un acord general potrivit căruia creșterea economică și stabilitatea sunt obiective comune pentru țările subdezvoltate. Într-o țară în curs de dezvoltare, instabilitatea economică se manifestă sub formă de inflație. Prof. Nurkse a considerat că „presiunile inflaționiste sunt inerente procesului de investiții, dar modalitatea de a le opri nu este de a opri investițiile. Ele pot fi controlate prin diferite alte modalități prin care șeful este metoda puternică a politicii fiscale. ” Prin urmare, în economiile în curs de dezvoltare, inflația este un fenomen permanent în care există tendința creșterii prețurilor datorită tendinței de extindere a cheltuielilor publice. Ca urmare a creșterii veniturilor, cererea totală depășește oferta agregată. Bunurile de capital și bunurile de consum nu țin pasul cu creșterea veniturilor.

3. Accelerarea ritmului de dezvoltare economică

În primul rând, politica fiscală într-o economie în curs de dezvoltare ar trebui să vizeze atingerea unei rate accelerate de creștere economică. Dar o rată mare de creștere economică nu poate fi obținută și menținută fără stabilitate în economie. Prin urmare, măsurile fiscale, cum ar fi impozitarea, împrumuturile publice și finanțarea deficitului etc., ar trebui utilizate în mod corespunzător, astfel încât producția, consumul și distribuția să nu afecteze negativ. Acesta ar trebui să promoveze economia în ansamblu, care, la rândul său, ajută la creșterea venitului național și a veniturilor pe cap de locuitor.

4. Alocarea optimă a resurselor

Măsurile fiscale precum programele de impozitare și cheltuieli publice pot afecta foarte mult alocarea resurselor în diverse ocupații și sectoare. După cum este adevărat, venitul național și veniturile pe cap de locuitor ale țărilor subdezvoltate sunt foarte mici. Pentru a pregăti economia, guvernul poate împinge dezvoltarea infrastructurii sociale prin măsuri fiscale. Cheltuielile publice, subvențiile și stimulentele pot influența în mod favorabil alocarea resurselor în canalele dorite.