Politici publice - agricultură

I. Prezentarea domeniului de elaborare a politicilor publice:

Agricultura reprezintă știința și arta cultivării plantelor si a creșterii animalelor. Este una dintre cele mai vechi ocupații ale omenirii, fiind intrinsec legat de viața sedentară Datorită agriculturii, s a produs o creștere in ascensiunea civilizației umane sedentare, creându-se astfel surplusuri alimentare ce au permis populației să trăiască în orașe. Istoria agriculturii a început în urmă cu cel puțin 105.00 de ani, când oamenii nomazi au adunat boabe sălbatice și au început să le planteze, devenind astfel cultivatori de plante. De asemenea s-au axat pe vânătoare și pescuit. Continua sa îmbunătățire a fost unul din factorii esențiali ai progresului generalizat. Astăzi există oameni de știință îngust specializați, inventatori, biologi moleculari, biochimiști, ingineri mecanici, etc., a căror preocupare este îmbunătățirea productivității și eficienței metodelor de cultivare a plantelor și de creștere a animalelor și a folosirii resurselor existente.

Agricultura industrială bazată pe monocultură pe scară largă, în secolul XX, a ajuns să domine producția agricolă, deși aproximativ 2 miliarde de oameni încă depindeau de agricultura de subzistență până în prima douăzeci.

Creșterea plantelor, produsele agrochimice, cum ar fi pesticidele și îngrășămintele, agronomía modernă, precum și evoluțiile tehnologice au crescut randamentele, dar au provocat în același timp daune ecologice

Creșterea selectivă și practicile moderne în creșterea animalelor au sporit producția de carne, dar au ridicat îngrijorări cu privire la bunăstarea animalelor și la daunele aduse mediului.

În domeniul agriculturii se regăsesc anumite științe și ocupații distinte:

- Acvacultura: se ocupă cu creșterea plantelor și a animalelor care trăiesc în apă, în special în mări și oceane. Interesul manifestat pentru produsele din pește, este foarte mare, iar cererea depășește cu mult capacitatea actuală de producție.

Statisticile arată că producția anuală de pește în ape dulci, este de aproximativ 7500 de tone, din care o mare parte este reprezentată de două specii: este vorba despre crap si păstrăv. Pe de altă parte, cererea de carne de crap a ajuns la 4.000 tone pe an, în contextul în care producția internă nu acoperă decât jumătate din această cantitate. În cazul păstrăvului, producția este de 2.000 tone pe an, pe când consumul de păstrăv a depășit deja 4.500 tone/an. În România, cifra de afaceri totală a sectorului piscicol se ridică la numai 30-40 milioane de euro, la care ar trebui adaugată și piața neagră, care reprezintă circa 25-30 la sută din total. Consumul anual de pește în România se cifrează la numai 5,5 kilograme/locuitor (de 10 ori mai mică decât cel din țările Uniunii Europene) în vreme ce în țările UE consumul de pește este, în medie, de 20 kilograme pe locuitor pe an, cei mai mari consumatori fiind Portugalia și Spania cu 48, respectiv 45 de kilograme pe locuitor pe an.. Posibilități neexploatate în piscicultură: Deși este incă o piață destul de mică, România are un potențial real de creștere în acest sector Cu ajutorul fondurilor europene care vor veni pe pescuit, în următorii ani se va ajunge la cel putin jumătate din consumul mediu de pește din UE, adică la 10 kilograme pe locuitor. În prezent, România asigură din producția proprie doar 25%-30% din consumul total de pește, care se ridică la 90.000 de tone. România este una dintre primele opt state europene în funcție de consumul anual de pește și ar putea exporta anumite specii, care nu au căutare pe piața locală, dar sunt dorite de alte state. Problema este că Uniunea Europeană ar putea interzice livrarea de pește din Romania către statele membre ale Uniunii, dacă aceasta nu îndeplinește anumite condiții. Astfel, dacă peștele conține un nivel ridicat din anumite chimicale, peste nivelul acceptat de UE, se vor lua măsuri de stopare a circulației acestuia, pentru protejarea consumatorului european. În ultimii 17 ani, exporturile de pește de pe piața românească s-au diminuat considerabil, în acest moment balanța comercială fiind negativă. Cauza principală: gama de produse redusă de pe piață. Un handicap major pentru producătorii autohtoni, care încep afaceri piscicole în țară și încearcă intrarea pe piețele vestice, îl reprezintă condițiile de producție, care nu se ridică la nivelul de tehnologizare al concurenților din UE.

- Agrofitotehnia: domeniu ce se ocupă de cultura plantelor de câmp, a plantelor furajere și a plantelor tehnice.

- Apicultura: domeniu care se ocupă cu creșterea albinelor pentru obținerea de miere. Apicultura, ca ramură a agriculturii este o activitate benefică prin faptul că albinele au o contribuție importantă la creșterea recoltelor prin polenizare.

În anul 2011, producția de miere din România a fost de 21.000 de tone (26.000 de tone conform unei alte estimări), în timp ce producția de polen s-a ridicat la 50-60 de tone, iar cea de propolis - la 25-30 de tone.

Din totalul producției, peste 60% a fost exportată în țări precum Germania, Marea Britanie, Italia, Franța, Austria, dar și SUA, Canada, Japonia sau China. În 2009, România a exportat 10.654 de tone de miere și a importat 515 tone. În anul 2011, România a ocupat locul 10 la nivel mondial la exporturile de miere.

Dacă în 2000 România producea șase tone de miere, în 2011 s-au produs 3.800 de tone, care s-au exportat în proporție de 80% în Franța și Germania.