Rolul Comisiei Europene în stabilizarea guvernantei Uniunii în condițiile actuale

Conform lui A. Pagedon prima utilizare a termenului de guvernanţă în sensul actual,aparţine Băncii Mondiale, care într-un raport din 1989, privind dezvoltarea economică în ţările africane, scria despre o „criză a guvernanţei”, privită ca manieră de a exercita în sens pozitiv actul guvernării de către statele constituite în ţările post-coloniale, împreună cu organismele economico-financiare internaţionale şi cu alţi agenţi economici, lăsând să se înţeleagă faptul că este necesară o nouă structurare a relaţiilor internaţionale astfel încât între state, între organizaţiile internaţionale (mai ales cele cu atribuţii economico-financiare), societăţile civile, întreprinderile şi societăţile multinaţionale să se stabilească raporturi prin care economia şi finanţele acestor ţări să fie bine gospodărite.

Banca Mondială încerca astfel să introducă o depolitizare şi o dezideologizare a economiei şi finanţelor, prezentate ca elemente ale oricărei societăţi moderne care trebuie să funcţioneze bine, eficient şi integru, oricare ar fi forţele politice aflate la guvernare, oricare ar fi structura valorilor culturale ale unei ţări .

Pierre de Senarecles consideră că relaţiile internaţionale sunt marcate de transformări profunde, de apariţia unor raporturi noi între agenţi noi, de tendinţe de evoluţie pe care aparatul categorial tradiţional nu are totdeauna capacitatea de a le oglindi. Reaşezarea rolului statului, afirmarea proceselor de integrare regională, sfârşitul Războiului Rece şi tendinţele de globalizare şi mondializare pun probleme noi legate de raporturile de putere, de capacitatea oamenilor de a stăpâni, de a regla noile relaţii pe care le impune întâlnirea unor proiecte de interes larg.

Dezintegrarea URSS, prăbuşirea regimurilor comuniste, creşterea rolului întreprinderilor multinaţionale şi accelerarea mondializării, evoluţiile modurilor de producţie, creşterea tehnicilor internaţionale, progresul exploziv al sistemelor de informaţie şi comunicare, deregularizarea schimburilor de pe pieţele monetare şi financiare au sporit interdependenţele la scara ţărilor dezvoltate, dar şi la scara globului. Astfel vechile clasificări geopolitice nu mai au valoare, nu mai pot explica dinamica globalizării pieţelor, creşterea economică rapidă, descompunerea şi recompunerea unor tipuri de solidarităţi colective. Au apărut procese noi – războaie etnice şi religioase, probleme umanitare – care cer noi soluţii globale. Încercarea de a întări vechile mecanisme instituţionale internaţionale (ONU) a dovedit faptul că în faţa unor situaţii anarhice ele sunt inoperante .

Guvernanţa a fost pentru mulţi autori conceptul salvator care să pună în evidenţă un nou mod de a soluţiona problemele internaţionale înglobând vechile formule ale guvernării pentru a propune un prioect de ordine internaţionale, de pace şi dezvoltare, realizate prin aportul unui cât mai mare număr de actori, chair dacă guvernanţa nu este încă bine definită. P. de Senarcles scrie că „guvernanţa traduce ideea că guvernămintele statelor nu au monpolul puterii legitime, că există alte instituţii şi actori care contribuie la menţinerea ordinii, participând la reglarea economică şi socială”.

Aceasta deoarece mecanismele de gestiune şi control al afacerilor publice implică un nivel local, naţional şi regional, un ansamblu complex de structuri birocratice, de puteri publice mai mult sau mai puţin ierarhizate, de întreprinderi, grupuri de presiune private, mişcări sociale faţă de care guvernele nu au monopolul funcţiilor de comandă şi arbitraj politic. Funcţiile de organizare, conducere şi negociere sunt asigurate de un larg evantai de organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, de întreprinderi private şi de mişcări sociale, care contribuie cu toate, în ansamblu la anumite forme de reglare politică, economică şi socială la nivel naţional şi internaţional.

Atunci când în numele guvernanţei se încearcă o teoretizare a proceselor pe care le exprimă, demersurile doresc să depăşească anumite percepte ale realismului politic, să treacă dincolo de abordarea relaţiilor internaţionale ca raporturi de forţă, pentru a pune în evidenţă rolul vieţii societăţilor, respectiv a „organismelor lor instituţionale” care îşi asumă intervenţii în orientarea comportamentelor statelor.