Agrochimie - nutriția minerală a culturii de caise

Introducere

Caisul (Prunus armeniaca) este specia care s-a adaptat cel mai greu la condiţiile climatice din ţara noastră. În multe zone unde se cultivă, caisul rodeşte slab şi intermitent datorită îngheţurilor târzii de primăvară, care distrug parţial sau total organele de fructificare (mugurii de rod, florile şi fructele tinere). Pierirea prematură a caisului a devenit, de asemenea, o problemă obsedantă pentru cei mai mulţi cultivatori, care renunţă să mai cultive această specie.

O amplasare greşită a caisului în zone mai puţin favorabile ar putea, de asemenea, influenţa negativ extinderea acestei specii în cultură.

În practica curentă se obişnuieşte ca alături de cais să se cultive şi alte specii (prun, piersic, măr de vară etc.), care rodesc normal şi au darul să compenseze pierderile mari de caise din unii ani.

Cu toate aceste greutăţi, piaţa românească trebuie şi poate să fie asigurată cu caise produse în ţară. Pentru diminuarea pierderilor de pomi şi de recolte, soiurile de cais se vor altoi cu intermediar (prun) şi vor fi plantate numai în microzonele de cultură în care condiţiile climatice şi de sol se găsesc la un nivel optim.

În anul 1988, producţia de caise în România era estimată la 45 000 tone, reprezentând 2,13% din producţia mondială.

În ultimele decenii, sortimentul de soiuri la cais a fost îmbunătăţit continuu prin introducerea în cultură a noilor creaţii româneşti şi a unor soiuri performante, de origine străină. După anul 1986, au fost scoase de pe listă soiurile propuse pentru înmulţire: Luizet, Mari de Aiud, Paviot, Roşii de Ungaria, Cea mai bună de Ungaria, Dulci de Vişan, Târzii de Bucureşti, Falcă Roşie, De Breda ş.a. şi au fost introduse noile soiuri autohtone şi străine. Dintre soiurile româneşti care au revoluţionat cultura caisului menţionăm: Mamaia, Saturn, Sulmona, Selena, Sirena, Venus, Neptun, Sulina, Silvana, Callatis, Comandor, Olimp, Favorit, Dacia ş.a.

Soiurile străine mai importante pentru ţara noastră sunt considerate: Tyrinthos, San Castresse, Palumella, Orange Red, Harcot, Hargrand, Bebeco, Goldrich, CR2 -23 şi NJA 19. (Nicolae Cepoiu, 2006)

Caisele sunt considerate fructe “de lux”, mult solicitate de consumatori, mai ales ca fructe proaspete, dar şi prelucrate. În prezent există o cerere neacoperită de caise în majoritatea ţărilor. Mai mult decât atât, în zonele cu climat rece sunt considerate fructe exotice. Toate acestea sunt determinate de însuşirile lor calitative şi tehnologice: gustul plăcut, fineţea pulpei, aroma specifică, conţinutul ridicat în diferite componente biochimice, vitamine etc., foarte utile organismului uman. Principalele componente ale fructelor sunt: substanţa uscată 10,6-21,71 %; zahăr 6-15,68 %; aciditate totală 0,34-2,61 %; proteine brute 1,09-1,64 %; pectine 0,55-1,10 %; substanţe minerale: K =75,4-112,0 mg %; P = 21,3-32,0 mg %; Ca = 6,6-16,4 mg %; vitamina A (caroten) = 0,41-3,2 mg %; vitamina C = 8,5-37,0 mg %; vitamina P = 35-38 mg %; vitamina E = 0,72-1,8 mg %.

Valoarea energetică este de 21-77 calorii/100 g. Caisele au efect benefic asupra digestiei, contribuie la formarea hemoglobinei etc.

Caisele au o valoare ridicată chiar şi prelucrate. Astfel, compoziţia chimică a nectarului de caise este foarte apropiată de a fructelor proaspete. De asemenea, sâmburii de caise au o valoare nutritivă ridicată: 28% substanţe pectice; 29,5-57,7% grăsimi; 3,1% săruri minerale etc., fiind folosiţi pentru extragerea amigdalinei sau în cofetărie ca înlocuitori ai migdalelor. Un alt avantaj al caisului este acela că intră repede pe rod în anul 2-4 de la plantare, produce mult şi relativ constant. Ca dezavantaj este acela că se adaptează mai greu la condiţiile ecologice, având o rezistenţă scăzută în special la temperaturi scăzute.

În acest sens cercetătorii depun eforturi pentru crearea de noi soiuri, pentru modernizarea tehnologiilor de cultură, obiective ce vor permite lărgirea ariei de răspândire a acestei specii. (Gică Grădinaru şi colab., 2009)