Agroturism - Descrierea unei Pensiuni

Introducere

Agroturismul în România înseamnă civilizaţia tradiţională cu obiceiuri cunoscute de generaţii întregi, cu sărbători strămoşeşti, înseamnă atragerea oaspetelui prin ineditul spectacolului, înseamnă gastronomie, folclor, arte şi meşteşuguri tradiţionale.

Potenţialul natural, numeroasa populaţie rurală ce şi-a păstrat tradiţiile reflectate în gastronomie, folclor, artă şi meşteşuguri tradiţionale, ca şi existenţa unui adevărat produs turistic, reprezintă premisele dezvoltării durabile a turismului rural în România.

Pe teritoriul ţării există o mare varietate de spaţii de cazare, începând cu cele de dimensiuni reduse (pentru 2-3 persoane) până la cele care pot găzdui peste 100 persoane. Majoritatea unităţilor de turism rural oferă un pachet de servicii – cazare şi masă, aceasta din urmă sub formă de demipensiune sau pensiune completă. În unele pensiuni există şi posibilitatea ca turistul să asiste la prepararea mesei sau chiar să participe activ la această activitate.

În proporţii mai mari sau mai mici, pensiunile oferă şi o serie de servicii suplimentare: telefon, televizor, băi sau duşuri, maşină de spălat, terenuri de sport, închirierea de materiale recreativ–sportive etc. În contextul actual, când turiştii solicită servicii de agrement tot mai diversificate, pensiunile turistice fac eforturi să răspundă sau să anticipeze aceste dorinţe. Astfel ele propun diverse modalităţi de petrecere a timpului liber: plimbări cu căruţa sau sania trasă de câini, construirea unor pensiuni agroturistice izolate în care vizitatorii să se „rupă” complet de realitatea de zi cu zi (foarte solicitate în ultimul timp), organizarea unor partide de vânătoare, organizarea de călătorii în zonele învecinate etc.

Turismul rural se adresează deopotrivă clienţilor români şi străini.

Segmentul care apelează cel mai des la acest gen de servicii este cel al persoanelor de vârsta a doua şi, într-o mai mică măsură, de vârsta a treia. Aceştia preferă liniştea unei astfel de pensiuni zgomotului şi agitaţiei staţiunilor aglomerate de pe litoral sau de pe Valea Prahovei, de exemplu. Nu trebuie neglijaţi nici tinerii, dar ponderea acestora este mai redusă, tocmai datorită preferinţei acestora pentru mare sau munte, pentru locurile pline de agitaţie.

Turiştii străini care apelează cel mai des la agroturism sunt cei interesaţi în a cunoaşte istoria şi tradiţiile României, prin vizitarea unor zone pitoreşti, de o frumuseţe aparte, care păstrează obiceiuri străvechi.

Mai mult, „viata la tara” a fost un subiect frecvent al literaturii noastre, culminând cu manifestarea unui puternic curent literar; similar, în operele plastice din perioadele de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, satul fiind cadrul, obiectul, subiectul si inspiratorul unui număr însemnat de pictori romani.

Dintre cei ce au apreciat şi preţuit vacantele în spaţiul rural putem enumera personalităţi ale culturii romaneşti ca: Alexandru Vlahuţă, Ion Luca Caragiale, Barbu Stefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Calistrat Hogaş, Nestor Urechia, Nicolae Iorga, Octavian Goga, George Enescu, Ştefan Ciobotăraşu şi mulţi alţii.

Capitolul II

Amplasarea judeţului Vrancea

2.1 Scurt istoric al judeţului Vrancea

Situat la Curbura Carpaţilor, cuprinzând în limitele sale străvechea „Tară” a Vrancei, de unde-şi ia numele, o parte din vechiul Ţinut al Adjudului şi o parte din vechiul judeţ Râmnicu-Sărat, judeţul Vrancea are o suprafaţă de 4857 kmp şi o populaţie de 400.000 locuitori.

Are în componenţă două municipii – Focşani şi Adjud, trei oraşe – Mărăşeşti, Odobeşti şi Panciu, şi 59 de localităţi rurale.

De la sfârşitul secolul al XV-lea până în 1950 s-a numit judeţul Putna, pentru o perioadă scurtă a intrat în componenţa Regiunii Galaţi, pentru ca, din 1968, să se numească Judeţul Vrancea.

Vatră permanentă de locuire, prezenţa omului este atestată arheologic în toate epocile străvechi prin descoperirile de la Bârseşti (paleoliticul superior), Cândeşti, Fitioneşti, Mănăstioara (neolitic, bronz), Pădureni, Bonţeşti (epoca fierului), Vârteşcoi, Odobeşti, Focşani, Tifeşti (epoca dacă şi daco-romană).

In evul mediu, s-a impus forma autonomă de organizare administrativ - juridică - obştea devalmaşă. La 1227-1234, este atestat un episcopat cuman cu reşedinţa în „ civitas de Mylco ”, zona Odobeştilor de astăzi. La 1423, ţinutul se afla sub autoritatea domnitorului moldovean Alexandru cel Bun, autoritate permanentizată după luarea Cetăţii Crăciuna de Ştefan cel Mare şi Sfânt şi fixarea hotarului sudic al Moldovei pe Milcov (1482).

Ţinutul Putnei, atestat documentar la 2 iulie 1431 şi Ţinutul Adjudului, atestat în 1460, împreună cu părţile dinspre răsărit (Olteni) se contopesc în 1591 sub denumirea de Ţinutul Putnei, condus de un staroste până la 1859. Printre staroşti, s-au numărat şi cronicarii moldoveni Miron Costin (1688) şi Ion Neculce (1732).

Până la jumătatea secolului al XIX-lea, Ţinutul Putnei, cu reşedinţa în Focşanii Moldovei, a evoluat paralel şi în acelaşi ritm cu judeţul învecinat, Râmnicu-Sărat, cu reşedinţa în Focşanii-Munteni, condus de un căpitan de margine, cu aceleaşi atribuţiuni ca şi starostele. Între cele două unităţi administrative, despărţite de hotarul Milcovului, au existat continue legături economice, administrative, culturale, matrimoniale.

Rezultat al contopirii satelor Stăieşti şi Brătuleşti, aflate pe hotar, aşezarea, cu numele Focşani, este atestată documentar într-o condică negustorească de la Braşov ( 1456 ) şi un document semnat de domnitorul Tării Româneşti, Alexandru Vodă, la 1575.

Separat în Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni, ca centru administrativ al celor două ţinuturi, apoi judeţe, Putna şi Râmnicu-Sărat, târgul evoluează unitar ca o aşezare specific de graniţă, căpătând un accentuat caracter negustoresc.

Rezistând grelelor încercări ale secolelor XVII-XVIII (ciuma de la 1718, năvălirile tătarilor de la 1735 şi 1758, războaiele dintre anii 1768-1774 şi 1787-1792 dintre trupele ruso-austriece şi otomane), pustiirii din 1821, ciumei din 1828 şi deselor incendii, oraşul a cunoscut, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după unificarea sa, la 1862, o rapidă dezvoltare economică şi edilitară, culturală şi socială.

Epoca Unirii, cu evenimentele sale dintre anii 1848-1866, îl înscriu în istoria naţională ca „Oraş al Unirii”: manifestările revoluţionare şi unioniste din iunie 1848, activitatea puternicului Comitet Unionist (1856-1859), alegerile pentru Divanurile ad-hoc (1857), manifestările entuziaste prilejuite de alegerea lui Al.I.Cuza la Iaşi (5 ianuarie 1859) şi la Bucureşti (24 Ianuarie 1859), activitatea Comisiei Centrale (1859-1862), Unificarea oraşului (1862).

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la Focşani apar şi se dezvoltă mici şi mijlocii stabilimente industriale şi comerciale (textile, pielărie, tăbăcărie), se înfiinţează şcoli primare şi gimnaziale, Liceul „Unirea”, Şcoala normală, Şcoala comercială, se trasează noi bulevarde, apar societăţi culturale (Liga culturală – 1851, Societatea filarmonică – 1907, Doina Vrancei – 1910, Biblioteca Publică – 1912). Se ridică principalele edificii edilitare şi culturale: Tribunalul Judeţean, Teatrul „Maior Gh.Pastia” – 1912, Mausoleul Eroilor - 1926, Ateneul Popular – 1928, Banca Naţională, Palatul Telefoanelor.