Amenajarea Spațiilor Verzi

CAPITOLUL I

STILURILE UTILIZATE ÎN AMENAJAREA SPAŢIILOR VERZI

1.1 STILUL GEOMETRIC (ARHITECTONIC, CLASIC)

Este stilul care s-a regăsit în evoluţia istorică a conceptului de arhitectură peisagistică în grădinile Egiptului antic, apoi în grădinile romane, arabe şi maure, trecând prin renaşterea italiană spre grădinile din europa secolului al XVII-lea, culminând cu legendara amenajare a grădinii Versailles realizată de Andre le Notre. Principiul de structurare al stilului geometric este simetria, ordonarea perfectă în proporţionalitate si ritm faţă de centrul compoziţional (clădirea, statuia, fântâna arteziană).

Aleile principale şi secundare se deschid simetric de la punctul central a compoziţiei. Parterele largi din zona clădirilor adăpostesc vegetaţie floricolă, construită în forme geometrice: arabescuri, mozaicuri, rondouri, rabate. Vegetaţia lemnoasă este condusă prin tăieri. Pe peluzele largi se plantează arbuşti de talie joasă cu port dirijat. Intervenţia omului este evidentă. Apa este un element cu importanţă deosebită în stilul arhitectonic şi este redată fie static în bazine rectangulare, fie în mişcare în fântâni arteziene.

1.2 STILUL NATURAL (PEISAGIST SAU LIBER)

Acest stil a apărut în Orientul Îndepărtat, mai concret în China şi Japonia secolului X-XV, adoptat şi azi atât la ei cât şi în toată lumea. Principiile de structurare ale acestui stil sunt următoarele:

- simetria este înlocuită cu stilul asimetric

- traseul aleilor este sinuos, larg şi comod

- axele de perspectivă sunt închise de vegetaţie sau de forme pitoreşti de relief

- intervenţia omului în amenajarea vegetaţiei nu este sesizabilă, speciile lemnoase ornamentale fiind preponderente şi plantate în aşa fel încât să se armonizeze totul cu cadrul natural

- în stilul natural lipsesc peluzele largi şi decoraţiunile florale ca mozaicurile, arabescurile, rondourile sau rabatele

- plantele floricole se regăsesc amplasate în pete cu contur sinuos la marginea masivelor şi folosind numai specii floricole perene

- apa se amenajează sub formă de heleştee, lacuri cu maluri neregulate, cursuri cu trasee sinuoase sau cascade, toate apărând cât mai natural posibil.

1.3 STILUL MIXT

Secolul al XIX-lea marchează începutul aplicării acestui nou stil. El se caracterizează prin combinarea armonioasă, unitară, organică a elementelor şi principiului de structură ale stilului arhitectonic cu cele ale stilului natural.

CAPITOLUL II

CARACTERIZAREA SPAŢIILOR VERZI

2.1 SCUARUL

Este spaţiul verde cu suprafaţa până la 3 ha. Scuarul, de regulă este amplasat intravilan. Indiferent de mărime, formă, scuarul prezintă câteva caracteristici general valabile:

- mărimea scuarului se stabileşte pe baza normei medii de spaţiu verde care este de 1,5- 4m/locuitor, considerând că 20% din populaţia beneficiară frecventează simultan scuarul

- reţeaua de alei se regăseşte pe 20- 35% din suprafaţa totală şi face legătura comodă în toate direcţiile şi cu toate obiectivele iar intrările şi ieşirile scuarului sunt amplasate pe toate laturile spaţiului verde permiţând accesul permanent şi rapid în orice moment fără a crea aglomeraţie. O parte din alei pot fii pavate cu materiale speciale care măresc efectul decorativ.

- vegetaţia este reprezentată de arbori de toate mărimile şi arbuşti: 20-60% din totalul suprafeţei ocupate cu vegetaţie; peluze: 30-75% din suprafaţă şi amenajări cu plante floricole : 5-10%

- dotările (construcţiile)utilitare şi decorative( bănci, statui, fântâni arteziene, chioşcuri) reprezintă 5-20% din suprafaţa totală şi se amplasează în zonele uşor accesibile. Aceste dotări se subordonează stilului ales în abordarea amenajării scuarului.