Apicultura în România

CAPITOLUL 1. APICULTURA ÎN ROMÂNIA

1.1 Importanţa apiculturii

Albinele melifere, prin modul lor social de viaţă, sunt organizate în familii cu un număr mai mare de indivizi diferenţiaţi în cele trei caste (matca, albină lucrătoare şi trântor), fiecare castă cu rol şi activitate distinctă în cadrul familiei. Familia de albine – prin mecanismul biologic perfect de adaptare şi autoreglare la condiţiile de mediu, modul de organizare a activităţii complexe pe care o desfăşoară, conţinutul şi valoarea produselor apicole pe care le realizează – reprezintă o importanţă deosebită din punct de vedere ştiinţific. Aceste caracteristici au atras şi au pasionat numeroşi oameni de ştiinţă şi crescători de diferite profesii, la elucidarea a numeroase aspecte legate de:

- biologia, fiziologia şi anatomia albinelor;

- viaţa şi activitatea familiilor de albine;

- tehnologia de creştere;

- tehnologia de obţinere, recoltare şi prelucrare a produselor apicole;

- cercetarea valorii alimentare, energovitalizante şi medicamentoase a produselor apicole şi a numeroaselor derivate realizate din acestea.

Cunoaşterea în complexitatea lor a obiectivelor enumerate mai sus este însă departe de finalizat. Din analiza activităţii de cercetare rezultă că apicultura face parte din categoria ştiinţelor aplicate, având ca obiect de studiu elucidarea tuturor problemelor legate de viaţă şi activitatea albinelor melifere, astfel încât să fie posibilă folosirea de către om a familiilor de albine în scopuri economice, ecologice şi sociale la inepuizanta lor capacitate.

Pe lângă importanţă ştiinţifică pe care o reprezintă albinele melifere, acestea au şi o deosebit de mare importanţă ecologică, economică şi socială.

Importanţa ecologică şi biologică

Din punct de vedere ecologic şi biologic, amintim doar două sectoare în care albinele aduc un raport deosebit.

Unul îl reprezintă sectorul vegetal (creşterea şi reproducerea plantelor cu flori) unde, prin polenizarea a zeci de mii de specii spontane şi cultivate, albinele, alături de alte insecte, contribuie substanţial la fecundarea florilor din care rezultă fructe şi seminţe care asigură parţial sau total hrană a zeci de mii de specii de păsări şi animale şi chiar şi pentru om. Din seminţe, prin germinare, se dezvoltă noi generaţii de plante, mai viguroase şi mai productive, ştiut fiind că polenizarea încrucişată previne consagvinizarea şi degenerarea speciilor.

Pe baza numeroaselor observaţii şi cercetări s-a stabilit că 80 % dintre plante sunt polenizate cu ajutorul insectelor, iar dintre acestea, 77 % de albine. În ultima perioadă de timp, prin lucrările de mecanizare, fertilizare-chimizare, combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor la plantele cultivate, numărul speciilor ai al indivizilor polenizatori entomofila să se realizeze aproape în exclusivitate de către albine. Albinele melifere, prin instinctual lor social, alcătuiesc familii numeroase care în sezonul active (perioada de înflorire a plantelor) deţin 40.000 – 50.000 de indivizi, cu o rază economică de zbor de 3 km, capabile să polenizeze plantele entomofile pe o suprafaţă de 2.800 ha, localizată în jurul stupinei. Aceste însuşiri ale albinelor duc la sporuri importante de producţii realizate la hectar prin polenizare: la pomii fructiferi producţia creşte cu 60 %, la floarea – soarelui şi lucernă, pe solele polenizate, sporul producţiei de seminţe este de 30-50 %, la trifoiul roşu, dovlecei, pepeni, castraveţi se obţine mai mult cu 200 %.

Cunoscând că familiile de albine pot fi deplasate la culturile ce necesită polenizare, putem concluziona că: polenizarea, prin intermediul albinelor, a plantelor entomofile reprezintă o verigă de bază în tehnologia culturilor respective, care se finalizează printr-un aport valoric substanţial.

Al doilea sector din domeniul ecologic la care albinele aduc un aport deosebit, folosind omului ca unul dintre cei mai sensibili senzori biologici, îl reprezintă depistarea şi prevenirea poluării mediului înconjurător.

Albinele au organele de simţ foarte dezvoltate, deosebesc tot atâtea feluri de miros câte percepe şi omul, însă diluţiile sesizate de acestea sunt de 1/500-1/1.000, ceea ce pentru om este imposibil.

Sensibilitatea albinelor este deosebit de mare faţă de principalii agenţi poluanţi, care pot fi chimici, determinaţi de pesticide, erbicide, îngrăşăminte chimice folosite neraţional în agricultură, noxe industriale şi biologice emanate de fabrici şi crescătorii de animale, substanţe radioactive, diverse pulberi încărcate de metale grele, gaze toxice provenite de la ţevile de eşapament ale mijloacelor auto, poluare fonică etc. De toate acestea omul este avertizat prin modul de manifestare a familiilor de albine – depopulare, mortalitate prematură, lipsa capacităţii de zbor, agitaţie neobişnuită, prezenţa poluanţilor respective în organismul albinelor şi în elementele care alcătuiesc cuibul (faguri, miere, păstură). Determinările chimice se fac prin analize la laboratoare specializate.

Cunoscând toate aceste aspecte, în dorinţa de menţinerii a echilibrului biologic şi a unui mediu de viaţă sănătos, de care sunt legate înseşi sănătatea şi viaţa omului, ne revine obligaţia să contribuim pe toate căile la creşterea numărului şi apărarea sănătăţii familiilor de albine prin cultivarea de plante melifere, prevenirea intoxicaţiilor, tehnologii moderne de creştere, cât şi prin mijloace organizatorice (legislaţie).