Asigurări agricole

1.1. NECESITATEA ASIGURĂRILOR AGRICOLE

Predominarea riscului în agricultură nu este nou şi din generaţie în generaţie atât ţăranii, cât şi instituţiile rurale şi de creditare au căutat şi dezvoltat căi de reducere a daunelor, cum este sistemul de asigurări în agricultură.

Majoritatea bunurilor materiale pe care le deţinem sunt ameninţate aproape în orice moment de o seamă de riscuri naturale sau accidente. În acest context, cred ca oricare din noi este interesat de înlăturarea sau cel puţin prevenirea unor evenimente ce ar putea determina distrugerea sau avarierea lucrurilor sale. Atunci când înlăturarea unor astfel de evenimente nu este posibilă, iar activitatea de prevenire este departe de a ne acorda siguranţa de care avem nevoie, transferul riscurilor către o persoană juridică specializată (societate de asigurare) prezintă o soluţie. Hotărârea oricăruia dintre noi de a încheia un contract de asigurare în legătură cu unele dintre bunurile pe care le deţinem nu trebuie considerată ca fiind rezultatul unei gândiri pesimiste, ci mai degrabă o alegere înţeleaptă făcută de o persoană prevăzătoare.

Vechiul regim comunist a marcat profund felul de a gândi al oamenilor; locuitorii din mediul rural se aşteaptă la ajutoare substanţiale din partea statului, mai ales puşi în faţa unor calamităţi naturale care să-i lase fără recoltă. Este greu de implementat conceptul de asigurare unor oameni cu venituri mici care abia dacă îşi fac planuri pentru ziua de mâine. Lipsa de bani şi mentalitatea învechită vor face ca, din nou, micii agricultori să nu îşi asigure culturile sau animalele, iar topirea zăpezii şi inundaţiile care vor urma vor produce noi tragedii în mediul rural.

Cine va profita însă de posibilitatea încheierii asigurărilor, ştiut fiind faptul că la noi există mentalitatea "să nu mă ştiu dator nimănui", dublată de criza financiară- "Nu am de unde să ştiu daca agricultorii au de unde să plătească primele de asigurare sau nu. Trebuie sa le facem o educaţie în acest sens,, însa eu, daca aş fi agricultor, din toată sărăcia, mi-aş face asigurare", a declarat Iacob Pui, director adjunct al Direcţiei Agricole Cluj.

Aşadar, pentru producătorul individual, ţăranul care aplică o agricultură primitivă, asigurarea agrară nu are loc în viziunea sa nici ca şi concept, chiar dacă, nu de puţine ori a fost pus în faţa unor calamităţi care l-au lăsat fără pâine.

Dacă ne gândim că o pensie medie de agricultor nu depăşeşte 370.000 de lei, ajungem la concluzia că asigurarea agricolă este un produs care va fi folosit mai ales de fermierii mari sau de societăţile private din domeniu, care au sute de hectare de teren sau sute de animale. Micii proprietari tot neasiguraţi vor rămâne. Şi atunci când se vor produce calamităţi naturale tot cei săraci, care nu au avut bani de asigurare, vor fi loviţi.

Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură prevede că vor fi despăgubiţi numai acei producători agricoli (persoane fizice şi juridice) care şi-au asigurat culturile agricole, animalele, pasările, familiile de albine şi peştii.

Despăgubirile se acordă de la bugetul de stat, dintr-un fond special alocat MAAP în acest sens.

În spiritul aceleiaşi legi, fenomenele naturale şi bolile care generează calamităţi naturale sunt: seceta excesivă, inundaţiile din revărsări de râuri şi ruperi de baraje, ploile abundente şi de durată, temperaturile excesiv de scăzute, stratul gros de zăpada care produce pagube în sectorul vegetal şi animal, topirea bruscă a zăpezilor care provoacă inundaţii, revărsările de râuri, precum şi alte dezastre şi catastrofe produse pe areale extinse. Rolul statului ar fi cel de instruire a pieţei, de mediatizare a avantajelor.

Cererea formată din persoane fizice şi juridice este afectată de o lipsă de cultură, tradiţie în acest domeniu, de o lipsă de încredere în asigurători şi de un grad de sărăcie ridicat. Peste aceasta se adaugă şi lipsa de instruire în domeniul asigurărilor.