Condimente și ingrediente utilizate în diferite sortimente de grătar

„Ierburile” şi plantele aromate erau la mare preţ în Mesopotamia şi în Egiptul Antic; acestea se foloseau atât la tămăduirea unei boli cât şi în scop cosmetic (utilizate în bai şi produse cosmetice). Romanii preiau datele despre plante de la greci, adăugând şi ei alte produse vegetale şi animale la vindecarea diferitelor boli. Arabii au elaborat primele medicamente, formate din plante, vestitul medic arab Avieena a lăsat scrise numeroase cărţi bine primite şi apreciate în toată Europa. În acest timp în China, medicina populară avea o veche tradiţie. Cu 3 000 de ani î.e.n. împăratul Sen Nung a fost considerat întemeietorul medicinii, fiind foarte preocupat de studiul plantelor şi de folosirea lor în scop terapeutic.

La vechi greci (după idealul clasic al Aticii) mesele trebuiau să fie frumos servite, dar nu îmbelşugate. La acestea se servea mult peşte, legume cu sosuri diverse (având la bază untdelemn, oţet și miere), brânză cu chimion, ceapă, usturoi, dulciuri diferite și vin „dulce și parfumat, mirosind a flori”

La romani (în perioada timpurie), în special la cei nevoiași, alimentația era aproape exclusiv de origine vegetală. Condimentele folosite erau sarea, iar în lipsa acesteia, cenușa de trestie și oțelul. Alimentația fiind lipsită de gust și deci uniformă, întrebuințarea plantelor indigene ca: ceapă, arpagicul, mărarul, anasonul, boabele de mirt, chimionul, coriandrul, mușţarul, țelina, menta, măghiranul, frunzele de busuioc, pătrunjelul, florile de șofran și de nalbă. Condimentele erau folosite în unele rețete ca: brânzeturi cu adaosuri de pin, crenguțe de cimbru sau smochin, măsline conservate sub forma unei paste sărate și condimentele cu chimion, anason și mărar. După expansiunea Romei în bazinul mediteranian de răsărit, alimentaţia romanilor (în special al clasei dominante) a fost influențaţa de a cea a grecilor și a popoarelor stfel în 188 î.e. n Titus Livius arata că ocupaţia de brutar începe să semene cu o artă. Se obişnuia ca vânatul, carnea, peştele, legumele şi chiar fructele să fie asezonate cu cele mai diferite sosuri, colorate cu şofran şi aromatizate cu condimente autohtone şi mirodenii exotice (piper, scorţişoară, etc).

Excesul de condimente era explicabil datorită gustul fad al mâncării, deoarece romanii erau obişnuiţi să fiarbă toate cărnurile sau legumele, chiar dacă acestea erau ulterior prăjite, pierzându-şi astfel savoarea iniţială.

Arabi au cunoscut şi folosit nenumărate mirodenii (mosc, ambră, cuişoare, etc).De pildă, şofranul a fost introdus de arabi în Spania, de unde culturile s-au extins apoi în sudul Franţei şi Siciliei. Arta condimentarii este o artă foarte veche. Aceasta presupune un rafinament, de aceea apare într-o epocă în care civilizaţia începe să se dezvolte. Alimentele erau asezonate la început cu cenuşa, apoi cu sare. Mâncarea era condimentata cu usturoi, chimen, muştar şi alte plante aromate. Deserturile erau îndulcite în epoca paleolitica cu seva din arţar, flori de mesteacăn sau miere. De ce atâţia negustori îndrăzneţi se întâlneau în Arabi? De ce caravanele călătoreau timp de săptămaini, traversând deşerturile şi tari mai puţin prietenoase? Pentru că ierburile, mirodeniile şi alte condimente aveau, ca întotdeauna, o valoare deosebită.

În Evul Mediu, alimentaţia a devenit tot mai săracă, datorită perioadelor mari de foamete. Acest lucru ia determinat pe oameni să, mascheze” sărăcia mâncărurilor prin întrebuinţarea diferitelor condimente. Oamenii săraci se mulţumeau cu condimente locale, în ţi mp ce cei bogaţi plăteau preţuri enorme să cumpere mirodenii aduse din alte ţări. De exemplu, una.

Dintre mirodeniile scump plătite era piperul, se utiliza chiar expresia „scump ca piperul”, fapt care arăta că piperul era obţinut cu sume mari de bani, neputând să-l cumpere decât cei care dispuneau de averim foarte mari, în această epocă oamenii erau mari amatori de arome. Ei adăugau diferite arome parfumate în mâncare, iar diverse esenţe de parfum erau folosite la stropirea unor mâncăruri sau fripturi. În evul mediu târziu, vestita Şcoala medicală din Salerno (Italia) în descrierea intitulată, Regimul sănătăţii” sau, Flos medicinae” include printre plantele medicinale şi plante aromate şi condimente ca şofranul, piperul, anasonul, menta, busuiocul, etc.

Ierburile aromate erau singurele capabile să dea gust plăcut mâncărurilor insipide şi monotone. Primele meniuri erau formate din aceleaşi alimente având la baza întotdeauna pâine, carne şi peşte De aceea, mâncarea zilnică este fada, fără savoare