Controlul și expertiza calității mierii

INTRODUCERE

Apicultura este o ramură a zootehniei care studiază biologia și tehnologia creșterii și exploatării albinelor, în scopul obținerii de producții apicole ridicate și a sporirii producției de semințe la plantele agricole entomofile. Datorită particularităților biologice specifice, albinele furnizează omului importante produse, iar prin acțiunea de polenizare încrucișată a plantelor entomofile asigură însemnate sporuri de producție la multe culturi agricole. Obţinerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent şi din trecut. Apicultura este practicată încă din secolul al VII-lea î.Hr., existând multe mărturii în acest sens. Tăbliţele mesopotamiene, ca şi papirusurile egiptene, menţionează printre altele, faptul că mierea şi ceară de albine erau folosite ca medicament. Produsele apicole sunt: mierea, lăptişorul de matca, polenul, propolisul, veninul de albine şi ceară.Lăptişorul de matcă are un rol deosebit în metabolismul celular, în activitatea creierului, reduce colesterolul din sânge, este util în digestie, pentru combaterea insomniei, a anemiei pernicioase şi refacerea glandelor cu secreţie internă.

Polenul este un aliment proteic deosebit de bogat în elemente necesare existenţei plantelor, dar şi organismelor animale. Polenul este un stimulent al poftei de mâncare, înlesneşte digestia, îmbunătăţeşte tonusul, alunga oboseala, previne rahitismul, căderea părului şi chiar face să crească mai bine părul, hrănindu-i rădăcinile.

Propolisul este compus din răşini vegetale, balsam de diferite compoziţii, ceară, uleiuri eterice, fier, microelemente - cupru, zinc, mangan, cobalt, la care se adauga polen, flavonoide, secreţii ale glandelor salivare ale albinelor. Propolisul este folosit ca biostimulator, care măreşte rezistenţa fizică şi înlătura oboseala. Datorită proprietăţilor sale antivirale, antitoxice şi antiinflamatorii, propolisul îşi găseşte tot mai multe utilizări.

Veninul de albine se foloseşte în vindecarea astmului bronşic, a discopatiilor, artritelor, reumatismului, în tratarea hipertensiunii, a aterosclerozei, ca şi pentru atenuarea durerilor reumatice, a celor datorate arteritei şi ischiemiei.

Ceară de albine a fost folosită încă în antichitate şi tot de atunci i s-au recunoscut virtuţile terapeutice. Şi azi se foloseşte ceară de albine la prepararea unor unguente şi balsamuri. De asemenea, ceară este folosită şi în cosmetică.

Mierea este un produs apicol pe care albinele melifere îl produc din nectarul florilor pe care îl culeg, prelucrează şi transformă cu anumite substanţe specifice, depunându-l în fagurii de stup. Mierea este o soluţie apoasă bogată în substanţe zaharoase (până la 80%), reprezentate de glucoză şi fructoză, în special, care provin din nectarul floral, extrafloral, mană şi alte surse recoltate de la albine şi stocate în faguri. Sub aspect alimentar, prin miere se înţelege produsul natural extras din faguri căpăciţi pe cel puţin ¾ din aria lor fără puiet, păstură sau albine moarte, fragmente de ceară şi alte impurităţi.

La originea sa, mierea era rară, fiind rezervată la început serviciului religios, pentru a-i venera pe zei sau pentru a hrăni animalele sacre fiind considerată un “aliment al zeilor”. Grecii antici considerau mierea un adevărat elixir al tinereţii şi o dădeau din belşug atleţilor în timpul jocurilor olimpice.

Strămoşii noştri, geto-dacii, au practicat şi ei apicultura, existând multe dovezi incontestabile în acest sens. Stupăritul a fost posibil pentru că ţara noastră se înscrie în zonele geografice cu bogate resurse melifere. Românii au produs miere, pe care au utilizat-o nu doar în alimentaţia de zi cu zi , ci şi în tratarea unor afecţiuni. Mierea a constituit pentru predecesorii noştri, sursa principală de îndulcire a alimentelor, cunoscându-i-se valoarea nutritivă şi energetică.

Astăzi odată cu scăderea proporţiei de miere ca sursă de îndulcire şi implicit creşterea proporţiei de zahăr rafinat, din a doua jumătate a secolului trecut s-au extins considerabil o serie de afecţiuni ale organismului uman neadaptat încă la un consum excesiv de zaharuri rafinate: obezitate, boli-cardiovasculare etc. Producţia mindiala de miere variază de la an la an, cantitatea medie în prezent este în jur de 700.000 t.

CAPITOLUL 1 CLASIFICAREA MIERII DE ALBINE

Mierea de albine poate fi clasificată după diferite criterii și anume: după proveniență, după modul de recoltare, după consistenţă, după culoare şi după aroma.

După provenienţă:

• miere florală, provenită din prelucrarea nectarului şipolenului cules de albine din florile plantelor melifere,

• miere extraflorală, provenită de pe alte părţi ale plantei, înafară de flori;

După speciile de plante melifere de la care albinele au adunat nectarul:

• miere monofloră, provenită integral, (sau în mare parte), din nectarulflorilor unei singure specii: (salcâm,tei,floarea soarelui,mentă)

• miere polifloră, provinită dintr-un melanj de nectar de pe diferite specii de flori sau dintr-un melanj de miere monofloră (fâneaţa de deal, de şes, de baltă, pomi fructiferi, salcam-tei, tei-floarea soarelui etc.);

După modul de obţinere:

• în faguri(se livreazăîn faguri),

• scursă liber din faguri,

• extrasă cu ajutorul centrifugii,

• obţinută prin presarea fagurilor,

• topită(fagurii sunt încălziţi).

După consistenţă:

• lichidă (fluidă),

• cristalizată (zaharisită)

După culoare:

• incoloră,

• galben-deschisă,

• aurie,

• verzuie,

• brună,

• roşcată.

După aromă, diversele sortimente de miere, se apreciază prin miros şi degustare,indicându-se denumirea speciei de plante din care provin.

La clasificare se mai poate lua în considerare şi: compoziţia chimică, puritate şi puterea calorică.