Cultura Pajiștilor și a Plantelor Furajere

INTRODUCERE

1.1. Importanţă, clasificare, răspândire

Pajiştea reprezintă suprafaţa de teren acoperită cu vegetaţie ierboasă, alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor familii botanice, a căror producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat sau cosit.

Congresul Internaţional al Pajiştilor, defineşte termenul de pajişte ca finnd teren agricol exploatabil, utilizat pentru cultură mai mulţi ani sau permanent, cu graminee perene dominante în vegetaţie.

Pentru pajiştea folosită ca fâneaţă s-a utilizat şi termenul de livadă, acesta fiind teren înierbat pe care sunt plantaţi şi pomi.

Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este deosebită. Astfel, pajiştile reprezintă:

- sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice. În România, se apreciază că pajiştile permanente asigură cca. 40% din masa verde şi 25% din fânul necesar alimentaţiei animalelor;

- habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice. În acest fel, alături de păduri, pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;

- mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului . Ierburile de pe pajişti au însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol, mergând până la oprirea totală a eroziunii;

- mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului.

- sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă, locuri de recreere. De asemenea, contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.

Clasificarea pajiştilor. După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.

Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe pe care vegetaţia ierboasă s-a instalat spontan. La rândul lor ele se împart în pajişti naturale primare şi pajişti naturale secundare.

Pajişti naturale primare (pajişti naturale propriu-zise) sunt răspândite în diferite regiuni ale globului unde factorii ecologici nu au permis formarea pădurilor. Acestea sunt reprezentate de pampa argentiniană, stepa rusească, savana africană, marile câmpii americane cu ierburi scunde, preeria cu ierburi înalte, tundra nordică şi tundra de altitudine, care ocupau suprafeţe imense şi sub învelişul lor ierbos s-au format soluri negre, fertile şi adânci. În România, pajiştile naturale primare sunt reprezentate prin ochiurile de stepă din sud-estul ţării şi prin pajiştile alpine, suprafaţa lor fiind aproximativ 100.000 ha.

Pajiştile naturale secundare, formate pe locul fostelor păduri defrişate de om, supuse în continuare influenţei activităţii omului şi factorilor naturali, fapt ce a dus la o mare diversificare sub aspect floristic, ocupă cea mai mare parte a paiştilor natuarale. În ţara noastră, pajiştile din această categorie sunt răspândite de la nivelul mării până la etajul subalpin, pe o suprafaţă de peste 4,7 milioane ha.

Datorită dezvoltării agriculturii şi a mijloacelor de producţie, intervenţia omului în ecosistemele de pajişti naturale s-a accentuat progresiv şi fizionomia formaţiilor respective este determinată de om şi animalele crescute de el.

De aceea, numai pe suprafeţe restrânse sau în rezervaţii naturale se mai pot întâlni formaţii de “pajişti naturale”. Ca atare, noţiunea de pajişte naturală rămâne fără acoperire şi cerinţele pratotehnicii impun introducerea noţiunii de pajişte permanentă, care defineşte toate pajiştile pe care vegetaţia s-a instalat în mod spontan.

Pajişti temporare, cunoscute şi sub denumirea de pajişti artificiale, pajişti cultivate sau pajişti semănate, sunt suprafeţe de teren de regulă arabile, care se însămânţează cu specii furajere perene (graminee şi leguminoase) în amestec sau singure. Aceste pajişti se înfiinţează şi în locul pajiştilor permanente degaradate, după desţelenire şi însămânţarea amestecului de seminţe recomandat.

Răspândire. Din suprafaţa totală a Terrei, de 51.010.000 mii ha, uscatul reprezintă 29%. Din suprafaţa globului pământesc arabilul reprezintă 9,8%; pajiştile permanente 22,7% şi pădurile 28,2%; ceea ce înseamnă că 60, 7% este acoperită cu vegetaţie şi 39,3% este reprezentată de alte terenuri.

Potrivit anuarului statistic din 1999, în România suprafaţa pajiştilor permanente este de 4,872 milioane ha, ponderea lor faţă de suprafaţa totală reprezintă 20,4% faţă de suprafaţa uscatului de 21,2%, iar faţă de suprafaţa agricolă 32,9%.

Pajiştile permanente din ţara noastră sunt răspândite cu precădere în regiunile de deal şi munte, unde deţin 74% din suprafaţa fondului pastoral.

În funcţie de tipul de pajişte, în absenţa lucrărilor curente de întreţinere şi îmbunătăţire, producţia pajiştilor permanente oscilează între 0,5 şi 3 t/ha S.U.

Din punct de vedere calitativ, furajul conţine în medie 10 – 13% P.B. din substanţa uscată (6 – 8% P.B.D.). În aceste condiţii pajiştile permanente furnizează 50 – 400 kg/ha P.B. şi 500 – 3000 U.N./ha.