Cultura piersicului

INTRODUCERE

Relieful variat al teritoriului românesc, cu versanţii expuşi la soare şi văi adăpostite, care întrunesc condiţii de precipitaţii suficiente, temperaturi moderate, insolaţie favorabilă şi adăpost împotriva curenţilor şi a vânturilor a favorizat în decursul istoriei dezvoltarea unui important patrimoniu pomicol.

Cultura pomilor a devenit o tradiţie şi principalul mijloc de existenţă al populaţiei din zonă.

Preocupările pentru perfecţionarea producţiei şi calităţii fructelor, constituie o cerinţă a tuturor timpurilor şi pentru toate ţările. In cazul nectarinului, aceste preocupări, au cunoscut în ultimele decenii o mare amploare.

Cultura pomilor constituie o activitate destul de complexă, specifică, care o diferenţiază marcant de celelalte sectoare ale agriculturii şi aceasta datorită câtorva particularităţi:

- operează cu „ mijloace de producţie" biologice (pomii) cu o longevitate chiar de zeci de ani;

- utilizarea în majoritatea cazurilor a portaltoilor pentru realizarea organismului „pom" sporeşte complexitatea datorită multiplelor posibilităţi de combinare soi/portaltoi: acelaşi soi putând să etaleze o vigoare de creştere si precocitate de rodire cu totul diferite;

- perioada între punerea în operă a „ afacerii " (înfiinţarea plantaţiei) şi obţinerea „ roadelor " se întinde pe ani buni: anticiparea conjuncturilor de piaţă (în situaţia caracterului comercial al plantaţiei) în perspectivă, cu riscurile de rigoare, trebuie să aibă la bază incidenţa a cât mai mulţi factori;

- antrenarea, în investiţie, a unor însemnate eforturi financiare şi materiale cu recuperarea pe termen îndelungat.

În principalele ţări producătoare, se remarcă progrese însemnate în direcţia lărgirii sortimentului, pentru prelungirea consumului de fructe proaspete şi mai cu seamă, în direcţia îmbunătăţirii calitative a fructelor, îndeosebi din punct de vedere comercial.

Valoarea lor terapeutică este asigurată de reacţia uşor alcalină a sucului, care reglează şi menţine procesul de digestie în limite normale, stimulează refacerea hemoglobinei şi a celulelor roşii, corectează unele carenţe de nutriţie şi intervine în dispepsiile gastrice şi hepatice.

În prezent, nectarinele colorate în roşu strălucitor au devenit mai atractive şi mai solicitate de consumatori decât piersicile.

Unele soiuri de nectarine au gustul şi aspectul general superior piersicilor. Ceea ce este mai important, nectarinele, au pieliţa netedă, fară pubescenţă caracteristică piersicilor, fapt ce le măreşte interesul atât pentru consumul în stare proaspătă, cât mai ales pentru industria conservelor de fructe.

CAPITOLUL 1

IMPORTANTA CULTURII PIERSICULUI.

CULTURA PIERSICULUI Şl NECTARINULUI PE PLAN

MONDIAL ŞI ÎN ROMÂNIA.

1.1. Importanţa culturii piersicului.

Piersicul este una din cele mai valoroase specii pomicole cultiv; care se remarcă prin precocitate în rodire, potenţial mare de producţii calitate superioară a fructelor.

Pomii încep să fructifice economic din anul III de la plantare, iar fructele obţinute se consumă în stare proaspătă, sau se folosesc ca materie primă, pentru procesare, în vederea obţinerii unui număr mare de produse finite.

Fructele proaspete sunt valoroase din punct de vedere alimentar şi terapeutic, şi au un gust şi aspect comercial deosebit de atractiv.

Din fructe se prepară compot, dulceaţă, nectar, marc, piure, pastă, marmeladă, pulpă însiropată, murături şi se pretează la congelare şi deshidratare.

Din analiza biochimică a fructelor proaspete, rezultă că piersicile, spre deosebire de nectarine, au un conţinut mai mare în apă, acid ascorbic şi fibre. In schimb, nectarinele sunt mai energizante prin numărul mai mare de calorii, hidraţi de carbon, sucroză, fosfor, potasiu şi vitamina A.

La piersicile însiropate, conţinutul în apă, proteine, calciu, potasiu, vitamina A, thiamină, Niacin şi acid ascorbic scad în comparaţie cu piersicile consumate în stare proaspătă, dar creşte numărul de calorii, hidraţi de carbon şi fosfor.

La piersicile îndulcite şi congelate, dar nedezgheţate, se reduce mult cantitatea de apă, dar creşte conţinutul în calorii, hidraţii de carbon şi vitamina A.

Valoarea terapeutică a piersicilor este asigurată de reacţia uşor alcalină a sucului, care reglează şi menţine procesul de digestie în limite normale, stimulează refacerea hemoglobinei şi a celulelor roşii, corectează unele carenţe de nutriţie şi intervine în dispepsiile gastrice şi hepatice.

Beneficiind de o mare plasticitate ecologică, piersicul se întâlneşte pretutindeni, acolo, unde căldura, gerul, îngheţurile târzii de primăvară nu sunt factori limitativi. Aşa se explică de ce, piersicul creşte şi fructifică economic (in condiţii de irigare) şi pe nisipurile ameliorate din zonele de deşert ale Egiptului, Texasului şi Floridei, pe solurile granitice din vestul Portugaliei, situate la mari altitudini, unde creşte viţa-de-vie.

În România, populaţiile locale de piersic, plantate în grădinile familiale, valorifică mai bine solurile subţiri din zona colinară, iar soiurile din sortimentul actual răspund economic şi pe solurile nisipoase uscate (în regim irigat) din stânga Jiului. Cu un sortiment nou şi valoros, adecvat condiţiilor ecologice, piersicul şi nectarinul pot asigura un consum proaspăt de fineţe, o perioadă de două luni şi jumătate (în Europa) până la trei luni şi jumătate (în California— S.U.A.).

Prin introducerea în cultură a paviilor s-a creat oportunitatea asigurării cu materie primă a fabricilor de prelucrare a fructelor, pentru obţinerea unor produse finite, care pot asigura o dietă armonioasă.

În ultimele decenii, gustul consumatorilor pentru piersici s-a modelat, în funcţie de calitatea fructelor soiurilor, care au alcătuit sortimentul. La europeni se consumau mai mult piersicile cu pulpă galbenă, neaderentă la sâmbure, iar la chinezi şi japonezi paviile cu fructul mare, dulci şi cu pulpa albă.

În etapa actuală, se remarcă schimbări esenţiale în preferinţele consumatorilor de piersici. Americanii îşi îndreaptă atenţia spre nectarinele şi piersicile cu pulpa fermă, slab acidă şi cu un gust excelent. O parte din europeni rămân dependenţi însă consumului de piersici cu pulpă galbenă, în timp ce o altă parte preferă nectarinele şi piersicile plate, cu pulpa albă.

În prezent, nectarinele colorate în roşu strălucitor au devenit mai atractive şi mai solicitate de consumatori decât piersicile.

1.2. Originea şi istoricul culturii piersicului.

De multă vreme s-a crezut că, locul de origine al piersicului este Persia (Iranul de astăzi), ţară în care această specie se cultivă pe arii extinse, de peste 3000 de ani. Vechimea în cultură a acestei specii şi marea sa plasticitate ecologică au creat o confuzie şi o imagine falsă, despre originea sa.

Cercetările efectuate de-a lungul timpului, pe întinsul teritoriu iranian, aveau să dovedească că, piersicul în această zonă, nu creşte în stare sălbatică şi că ţara sa de origine este alta decât Iranul. în primele decenii ale secolului XX, Frank N. Mayer, stabilit în China pentru o perioadă de 12 ani, a avut şansa să cutreiere întreg teritoriu chinezesc, de la sud la nord şi de la est la vest, şi să identifice, pe versanţii marilor fluvii (Huanghe şi Yangze) şi în zonele muntoase, piersici sălbatici, de talie redusă, care creşteau sub formă de tufa şi produceau fructe mici, astringente şi necomestibile. Aceşti pomi sălbatici au fost primele dovezi care l-au determinat pe Frank N. Mayer să afirme (în 1916) că adevărata tară de origine a piersicului este China. Un an mai târziu (1917) americanul Herdrick a reuşit să localizeze şi să afirme că zona principală de formare a piersicului în China este provincia Xian.

De prezenţa piersicului sălbatic şi cultivat în limitele spaţiului geografic chinezesc se leagă un număr impresionant de mare de mituri şi legende. Unul din aceste mituri se află în „Cartea munţilor şi mărilor" (după Yuanke).

În capitolul VII al acestei cărţi, autorul face următoarele referiri, despre piersic: într-una din zilele însorite, împăratul Ming Huang, din dinastia Tang, s-a îmbolnăvit de friguri. La puţin timp, când fierbinţeala l - a cuprins, a avut o viziune delirantă, un diavol mare fugărea în jurul palatului său un diavol mic, până când 1-a prins şi 1-a înghiţit de viu. Trezindu-se din acest coşmar şi simţind că febra îi trecuse, împăratul a povestit viziunea sa unui pictor apropiat, care mai târziu avea să creeze renumitul tablou, intitulat „Zhong Kui înhaţă diavolul". în grafica chineză, Zhong Kui semnifică ciomagul folosit de lumea timpului său, pentru izgonirea duhurilor rele. Acest mit, care s-a răspândit rapid în toată împărăţia Chinei, avea să influenţeze întreaga populaţie, în aşa fel încât, la fiecare sfârşit de an, oamenii desenau imaginea unui zgong kui şi o atârnau pe pereţi caselor, pentru izgonirea forţele necurate. Tâlcul acestui mit constă în faptul că, ciomagul era confecţionat dintr-o ramură de piersic, fapt pentru care toţi diavolii din lume se temeau de acest pom.