Cultura Salcamului

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Cultura Salcamului.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 62 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domeniu: Agronomie

Extras din document

CAPITOLUL I

CULTURA SALCÂMULUI ÎN ROMÂNIA

1.1. Originea şi evoluţia salcâmului

Salcâmul este o specie alohtonă, provenind din nord-estul Americii de Nord unde este răspândit între 330 latitudine nordică până la sud de Marile Lacuri, depăşind paralela 400, iar ca longitudine vestică până la 940 la confluenţa fluviului Missisipi cu râul Ohio. Cea mai mare răspândire în cadrul acestui aval este din Pensilvania, la limita de nord-est a oraşului până în Alabama, prin Munţii Appalachi.

In aceste zone formează arborete de amestec cu Carya ovata, Castanea dentata, Liriodendron tulipifera, Juglans nigra, Gleditsia triacanthos, Prunus serotina, Fraxinus americana, întâlnindu-se până la altitudinea de 1500 m, cu excepţia locurilor inundabile.

1.2. Cultura salcâmului în România

Fundamentarea ştiinţifică a creării şi conducerii arboretelor de salcâm a impus efectuarea unor cercetări complexe, care au dus la convingerea majorităţii specialiştilor că salcâmul este o specie valoroasă, cu o creştere rapidă, şi astfel cultura lui a fost trecută în rândul operaţiunilor de extindere a speciilor rapid – crescătoare.

Tot din literatura de specialitate aflăm că „salcâm” este un cuvânt turcesc, fiind foarte răspândit în Bulgaria, Macedonia şi Turcia, provenind din verbul turcesc „salmac” = a atârna.

Principele Ştirbei, prin reprezentantul său, Gronow a folosit în mare măsură salcâmul în scopul fixării nisipurilor din zona Băileşti.

Marin Drăcea arată, citind scrisoarea lui Gronow an Knechtel în Economia rurală (1885), că între 1866 – 1870 s-a discutat la Bucureşti despre această problemă şi despre mijloacele ce trebuie folosite pentru împiedicarea deşertificării din sudul Olteniei, şi după o consiliere bine cumpănită s-a ajuns la concluzia că salcâmul ar fi cea mai potrivită specie lemnoasă pentru acest scop, Gronow lucrând anterior pe domeniul Băileşti.

Succesul salcâmului plantat aici explică preluarea ideii de folosire pe scară largă a acestei specii pentru fixarea nisipurilor din sudul Olteniei.

In literatura de specialitate mai este citat un anume Sima Pasaretz (primar al oraşului Calafat între anii 1866 – 1870) care „a aflat” în străinătate evoluţia fixării terenurilor nisipoase din zona Maglavit propunând următoarele:

1) crearea de garduri din materiale vegetale locale;

2) plantarea spaţiilor dintre gardurile cu salcâm;

3) interzicerea păşunatului în zonă.

Mai mulţi specialişti străini, printre care francezii Broillard (1885) şi Hűffel (1888)şi austriacul I Pitschak (1892) considerau salcâmul ca o soluţie de fixare a nisipurilor din sudul Olteniei şi îi încurajau pe silvicultorii români în promovarea salcâmului în această zonă.

In „Registrul de inspecţiuni al Regiunei 6 – Silvică” (Craiova), care cuprinde procese verbale de inspecţie întocmite în perioada 1899 – 1922 la Ocolul Silvic Piscu şi la Ocolul Silvic Ciuperceni, ambele situate în sudul Olteniei (mai exact în sudul judeţului Dolj între localităţile Maglavit şi Bistreţ) se regăsesc date cu privire la gospodărirea pădurilor din acea perioadă.

Astfel în procesul verbal de inspecţie din 6/18 noiembrie 1899 întocmit la Ocolul Silvic Piscu se menţionează următoarele: „s-au observat în mai multe puncte în apropiere de plantaţiuni noi cariere de nisip deschise de vânturile violente ce bat adesea dinspre vest” şi „conform devizului aprobat pentru plantaţiuni pe exerciţiul 1899/1900, să înceapă imediat în primele zile ale primăverii să se planteze cu puieţi de salcâm din pepiniera Pisc, iar în procesele verbale de inspecţie din data de 28 martie 1900 rezultă că în acea perioadă se înregistrau deja venituri provenite din valorificarea produselor principale. De asemenea în procesul verbal din 9/22 ianuarie 1902 silvicultorul şef în urma inspecţiei efectuate la Ocolul Silvic din Piscu Dolj face recomandări tehnice cu privire la executarea corectă a lucrărilor de exploatare în parchetele de tăieri rase (crâng) la salcâm, menţionând „am inspectat cele 3 parchete în exploatare ale speciilor respective din plantaţiunile Piscu – Tunari, unde am atras atenţiune Domnului Şef de Ocol ca tăierea arborilor să se facă pe cât posibil la rând, de jos cât mai mult, oblic şi neted iar subarboretul (salcâmi mărunţi) să se recupereze odată cu tăierea arborilor”. Tot în aceste documente se evidenţiază un ritm susţinut de plantare cu salcâm în noi suprafeţe, extinzându-se anual suprafeţele împădurite cu salcâm din sudul Olteniei, astfel că în procesul verbal din data de 23 mai 1915 agentul de control Ioan Simionescu de la Regiunea silvică Craiova evidenţiază preocupările silvicultorilor din Ocolul silvic Ciuperceni în direcţia producerii puieţilor de salcâm în pepinierele proprii pentru împădurirea terenurilor nisipoase arătând în sinteză următoarele realizări:

„Plantaţiuni cu salcâm în nisipurile zburătoare” s-au executat după cum urmează:

- În anul 1914: cu fonduri din partea Casei

 In perimetrul Ciuperceni = 223,50 ha

 In perimetrul Piscu-Tunari = 128,00 ha

- În anul 1915: cu fonduri din partea Casei:

 In perimetrul Ciuperceni = 160,00 ha

 In perimetrul Piscu-Tunari = 250,00 ha

Fisiere in arhiva (1):

  • Cultura Salcamului.doc