Determinarea gradului de saturație a solului cu îngrășăminte chimice

Introducere

Cea mai importantă măsură în vederea creşterii potenţialului productiv al pământului este administrarea de ingrasaminte. Aceasta constă în adăugarea de substanţe minerale, împuţinate în pământ din diferite cauze, şi sprijinirea, în acest fel, a necesităţilor de dezvoltare mai rapida si eficienta a plantelor. Stabilirea tipului de ingrasamant cel mai potrivit pentru plantele care urmează a fi cultivate, administrarea în timp şi cantitate optimă a ingrasamantului ales asigură o creştere a productivităţii, în general, cu 50%, iar la unele culturi chiar cu 80%.

Îmbogăţind substanţele hrănitoare ale pământului şi totodată, ameliorând caracteristicile fizice, chimice şi biologice ale acestuia, ingrasamintele asigură plantelor un mediu şi condiţii de dezvoltare.

Pentru a creşte şi a se dezvolta normal, plantele au nevoie de carbon, hidrogen şi oxigen - pe care le iau din aer şi apă - plus 13 elemente minerale esenţiale numite substanţe hrănitoare sau fertilizatori, pe care în mod normal le iau din sol. După o folosinţă îndelungată şi continuă a solului, acesta sărăceşte în substanţe hrănitoare şi este necesară intervenţia omului prin aplicarea susţinută de ingrasaminte chimice specifice, funcţie de carenţele solului.

Prin urmare, ingrasamintele înlocuiesc nutrienţii pe care plantele îi absorb din sol.

Funcţia principală a îngrăşămintelor este de a preîntimpina lipsa substanţelor hrănitoare din pământ. Mai simplu spus, îngrăşămintele reprezintă hrană pentru plante.

Prin urmare, îngrăşămintele înlocuiesc nutrienţii pe care plantele îi absorb din sol.

Fără utilizarea ingrasamintelor recoltele ar fi substanţial reduse!

Cap.1 Solul

Solul este definit ca stratul de la suprafaţa scoarţei terestre. Este format din particule minerale, materii organice, apă, aer şi organisme vii. Este un sistem foarte dinamic care îndeplineşte multe funcţii şi este vital pentru activitaţile umane şi pentru supravieţuirea ecosistemelor.

Ca interfaţa dintre pământ, aer şi apă, solul este o resursă neregenerabilă care îndeplineşte mai multe funcţii vitale: producerea de hrană/biomasă; depozitarea, filtrarea şi transformarea multor substanţe; sursă de biodiversitate, habitate, specii şi gene; serveşte drept platformă/mediu fizic pentru oameni şi activităţile umane; sursă de materii prime, bazin carbonifer şi patrimoniu geologic şi arheologic.

Principalele opt procese de degradare a solului cu care se confruntă UE sunt:

- eroziunea

- degradarea materiei organice

- contaminarea

- salinizarea

- compactizarea

- pierderea biodiversităţii solului

- scoaterea din circuitul agricol

- alunecările de teren şi inundaţiile

În funcţie de destinaţia lor, terenurile se împart în mai multe categorii:

- terenuri cu destinaţie agricolă;

- terenuri cu destinaţie forestieră;

- terenuri aflate permanent sub ape;

- terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere;

Noţiunea de sol este indisolubil legată de productivitate, care depinde de ciclul de conversie, adică de viteza repunerii în circulaţie a materiei şi a energiei din habitatul complex pe care-l formează biocenozele solului care, la rândul lor sunt influenţate, printre altele de chimizarea în exces şi unilaterală, ca şi de pesticide ajunse în sol.

Solul reprezintă suprafaţa fizică utilizabilă ca loc de aşezare a colectivităţilor umane. Solul are ca funcţie capitală aceea de suport şi mediu pentru plantele terestre, mijloc principal de producţie vegetală-baza existenţei omului însuşi.