Ecotehnica Cultivarii Leguminoaselor pentru Boabe

Imagine preview
(5/10 din 2 voturi)

Acest proiect trateaza Ecotehnica Cultivarii Leguminoaselor pentru Boabe.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 23 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Marcela Stefan

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Agronomie

Extras din document

Introducere

Agricultura, ocupatie traditionala a românilor, ramâne vitala cel putin în aceasta perioada de tranzitie a economiei nationale. În demersul pentru dezvoltare si modernizare ea are prioritate, atât pentru a asigura securitatea alimentara a populatiei în totalitatea ei, cât si pentru a sustine mediul rural si pe agricultori în accesul la standarde ridicate de viata. În anul 1925 Gh. Ionescu- Sisesti arata ca „îmbunatatirea productiei agricole este o problema fundamentala a statului nostru”. Pentru a realiza aceste obiective este nevoie de o politica agricola nationala integrata în Politica Agricola Comuna (PAC) a Uniunii Europene, care înca se mai ghideaza dupa principiul articolului 39 din Tratatul de la Roma, care prevede „cresterea productivitatii agricole încurajând modernizarea exploatatiilor agricole” în care tehnologia este nucleul de baza.

Agricultura este o ramura hotarâtoare a economiei nationale a carei perenitate este incontestabila, vitala pentru orice soc ietate umana. Durabilitatea ei rezulta din resursele naturale, pe care se sprijina toate sistemele vii, iar integralitatea din relatia deosebita cu mediul înconjurator, în special cu conditiile de sol si clima. Agricultura integrata are ca obiective: producerea de recolta cu profit mare; conservarea resurselor si a mediului înconjurator; asigurarea sanatatii oamenilor si a securitatii lor alimentare utilizând o gama larga de mijloace biotehnologice.

Particularităţi ale horticulturii

Origine şi istoric

Horticultura este o îndeletnicire foarte veche pe Terra numele ei provenind din latinescul hortus care înseamnă grădină şi cultor, cel care lucrează pământul. De aici denumirea de Horticultor, adică cel care se ocupă cu grădina, cu plantele horticole. Romanii se ocupau cu grădinăritul şi cultivau ceapa, morcovul, ridichea, după cum arată scriitorii antici Columella şi Juvenalis.

Dovezile arheologice şi istorice arată că horticultura a avut o mare dezvoltare la popoarele din Orient, cu mii de ani înaintea erei noastre. În China antică, de exemplu, existau plantaţii de cais, smochin, portocal şi se cultivau crizantemele, azaleele, bujorii, iar părul (Pirus serotina) se înmulţea prin altoire pe portaltoiul Tu-li (Pirus phaeocarpa).

Primele izvoare istorice din secolul al II-lea î.e.n. atestă că baza economică a Daciei era „producţia de cereale, creşterea viţelor şi viticultura”, iar medalia „Dacia felix”, emisă de romani constituie o dovadă elocventă (Militiu I.). În Italia, Grecia, Asiria viţa de vie se cultiva pe diferiţi arbori (fig. 1.1). În Asiria se aduceau zeilor fructe, ca ofrande struguri şi vin. Trebuie remarcat faptul, că în Dacia, cultura viţei-de-vie, începe în epoca Latene şi se perfecţionează pe moment ce sunt introduse

soiurile nobile aduse din nordul Mării Negre de popoarele migratoare.

Horticultura a apărut şi s-a dezvoltat în afara oraşului şi apoi în interiorul lui, de unde denumirea de periurbană. Ea se organizează, pentru prima dată, sub forma unor centuri, în zona Parisului, pe malurile Senei, încă din secolele XIV-XVII. Aici s-au înfiinţat veritabile grădini de legume, unele numai pentru cultivarea verzei. Apariţia horticulturii periurbane este legată de: existenţa unei pieţe urbane proxime, adaptabilitatea culturilor la cerinţele consumatorilor, dezvoltarea pe spaţii restrânse, în unităţi celulare de tipul micilor grădini familiale şi a fermelor viabil economic, utilizarea unor tehnologii specifice, unde se respectă succesiunea corectă a metodelor fitotehnice.

Culturile horticole periurbane formează un peisaj cu totul inedit în zona oraşului, fracţionat în parcele mai mici sau mai mari, în care se îmbină cultura legumelor, florilor, pomilor şi viţei-de-vie. Predominante sunt culturile de legume în câmp descoperit, în teren protejat cu material plastic şi în sere încălzite cu caldură tehnică.

Sistemul legumicol: - subsistemul culturi in camp

- subsistemul culturi protejate

- subsistemul culturi fortate

Sistemul legumicol (Legumicultura), are drept obiectiv cultura legumelor în diferite subsisteme: în câmp liber, în câmp protejat, în sere încălzite şi în răsadniţe, în grădină şi ferme;

Sistemele horticole se aplică în diferite condiţii pedoclimatice şi de relief. Ele mai au ca obiectiv recuperarea şi reutilizarea resurselor folosite, lăsând cât mai puţine deşeuri şi reziduuri în terenul cultivat, dar şi economia de energie, protecţia solului, a plantelor, a utilizatorilor şi a consumatorilor.

Evoluţia suprafeţei ocupate de culturile legumicole

(in mii ha)

CULTURI ANI

1938 1971-1980 1981-1990 1990-2000

Legumicole 77,7 245,2 272,1 232,2

În alimentaţia ecologică, cu produse sănătoase, curate şi nepoluate, legumele şi fructele joacă un rol esenţial şi sunt recomandate în fiecare zi cu un consum de 2 - 5 porţii. Industria alimentară promovează produse cu un conţinut ridicat în principii nutritive şi terapeutice, cât mai gustoase. O alimentaţie sănătoasă are ca fundament cerealele şi produsele horticole.

Legumicultura

Este repartizată în mai toate regiunile ţării, folosind cât mai raţional fondul funciar, ceea ce conduce la organizarea unei producţii de legume pentru nevoile locale de consum şi pentru comercializare. Sistemul legumicol se extinde numai pe terenurile plane, fertile, asigurate cu apă. Direcţiile de producţie se pot restructura în funcţie de cerere şi ofertă, de tradiţie şi de condiţiile climatice. Sistemul va fi în continuare tradiţional, practicat pe suprafeţe mici, dar se promovează înfiinţarea unor ferme specializate, pe suprafeţe mici sau industriale. Ponderea metodelor de cultivare în serele de sticlă încălzite, în serele cu plastic (solarii) şi în adăposturile joase din plastic este în scădere considerabilă. Pentru creşterea producţiei medii trebuie create soiuri şi hibrizi performanţi, îndeosebi cu precocitate ridicată şi rezistenţă la boli Se impune reconsiderarea sistemelor de cultură protejată şi forţată.

Ecotehnologia (ecotehnica)

Reprezintă proiectarea producţiei în mediul natural, în beneficiul acesteia şi în opoziţie cu orice formă de tehnici inginereşti care se substituie mediului natural. Ionescu Al. (1989) consideră că ecotehnologia este „cunoaşterea şi aplicarea metodelor şi mijloacelor necesare în toate procesele de producţie, cu păstrarea nealterată a mediului înconjurător”. Ecotehnologia permite păstrarea integrităţii solului şi plantelor cultivate

şi reduce poluarea. Ea susţine reciclarea resurselor regenerabile conversia lor eficientă şi presupune un mediu tehnologic superior, cu promovarea unor procedee moderne de cultivare, nepoluante. De exemplu, s-a proiectat şi funcţionează o maşină de erbicidat electronică cu calculator, care execută tratamentul numai pe porţiunile din parcela cultivată, infestată cu buruieni.

Ecotehnologia are ca fundament câteva reguli generale:

-fertilizarea cu îngrăşăminte organice naturale şi îngrăşăminte minerale dozate foarte strict;

-lupta integrată contra bolilor şi dăunătorilor cu folosirea biopesticidelor;

-cultivarea soiurilor şi hibrizilor productivi, cu rezistenţă genetică la boli şi dăunători;

-mecanizarea raţională a lucrărilor pentru a evita deteriorarea solului.

Biosistemul produce deşeuri utile sub formă de masă vegetativă: resturi de plante legumicole, ramuri de pomi, coarde de viţă de vie, care pot fi valorificate şi prin reciclare şi prin conversie, cu transformarea lor în materie organică şi biocombustibil.

Fisiere in arhiva (1):

  • Ecotehnica Cultivarii Leguminoaselor pentru Boabe.doc

Alte informatii

Academia de Studii Economice Facultatea de Economie Agroalimentară şi a Mediului