Graminee

Vegetaţia pajiştilor permanente

Vegetaţia pajiştilor permanente este alcătuită din specii diferite care formează

grupări complexe, supuse influenţei factorilor naturali şi economici, a căror variabilitate

de la o zonă la alta şi chiar de la un an la altul determină o mare diversitate floristică a

covorului ierbos. Astfel, se întâlnesc specii valoroase din punct de vedere furajer, cu o

bună compoziţie chimică însă sunt şi specii nevaloroase, cele mai multe neconsumate de

animale sau consumate numai în primele faze de creştere şi specii dăunătoare,

vătămătoare şi toxice.

Graminee

Gramineele constituie cea mai importantă grupă de plante din covorul vegetal al pajiştilor permanente, întâlnindu-se în cele mai variate condiţii ecologice, de la ecuator până în regiunile polare, de la ţărmul mărilor până pe piscurile cele mai înalte ale munţilor, pe soluri fertile şi erodate, alcaline sau acide, cu exces de apă sau insuficient aprovizionate cu apă etc (Săvulescu Tr., 1933). Ele au cea mai mare dominanţă în pajişti, ajungând frecvent la o acoperire de 30-50% (uneori chiar 80-90%). Datorită faptului că gramineele acoperă bine terenul, acestea contribuie în cea mai mare măsură la formarea stratului de ţelină care are un rol important în protecţia solului împotriva tasării şi în procesul de evoluţie a pajiştilor.

Particularităţi morfologice şi biologice

Sistemul radicular. După germinaţia seminţelor se formează rădăcinile embrionare (primare), care au rolul de a aproviziona tinerele plante cu apă şi elemente nutritive, însă după o scurtă perioadă (de la câteva zile la 3-4 luni), funcţiile de fixare în sol şi absorbţie sunt îndeplinite de rădăcinile adventive, care se formează în număr mare din nodurile bazale ale tulpinii şi de la nodurile stolonilor şi rizomilor, creându-se astfel un sistem radicular fasciculat. La unele graminee, cu înrădăcinare mai adâncă se găsesc rădăcini groase, de regulă neramificate, cu rolul de a aproviziona planta cu apă din straturile mai profunde ale solului. La gramineele cu tufă deasă se întâlnesc rădăcini mai groase, albicioase, care sunt prevăzute cu ţesuturi speciale conducătoare de aer, care fac posibilă creşterea acestor graminee pe soluri mai compacte, slab aerate, cu strat gros de ţelină. La unele graminee, rădăcinile trăiesc în simbioză cu ciuperci, formând micorize (Holcus lanatus, Molinia coerulea, Nardus stricta, Festuca ovina), iar la Alopecurus pratensis, rădăcinile în simbioză cu bacterii formează nodozităţi, însă acestea sunt diferite de cele ale leguminoaselor, ca formă mărime şi structură. La cea mai mare parte a

gramineelor din pajişti, rădăcinile adventive trăiesc mai mult de un an şi împreună cu nodul de înfrăţire asigură perenitatea acestora.

Tulpina (lăstarii) gramineelor, numită pai (culm), este formată din noduri şi internoduri, în general cilindrică mai rar turtită pe toată lungimea (Poa compressa) sau numai la bază (Dactylis glomerata). La baza tulpinii, la unele specii se găsesc îngroşări bulbiforme (Poa bulbosa), unde se acumulează substanţe de rezervă.

Stolonii şi rizomii sunt organe metamorfozate subterane sau rar aeriene, formate din noduri şi internoduri. Stolonii au internodurile mai lungi şi subţiri, sunt supratereştri şi subterani, iar rizomii au internodurile mai scurte şi groase şi sunt numai subterani. Stolonii supratereştri se formează din mugurii intravaginali, cresc la început oblic şi apoi se culcă pe sol (Cynodon dactylon), iar stolonii subterani se formează din mugurii extravaginali, au frunze reduse la solzi şi acumulează substanţe de rezervă ce ajută la 6regenerarea gramineelor perene (Typhoides arundinacea, Glyceria maxima, Bromus inermis). Sunt unele graminee din pajişti cu stoloni supratereştri şi subterani (Agrostis stolonifera).

Frunzele gramineelor sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină) şi limb (lamină), cu formă mărime şi culoare diferite, reprezentând caractere de recunoaştere. Teaca este de obicei cilindrică închisă sau deschisă înconjură internodul pe o anumită porţiune şi poate fi glabră (Lolium perenne) sau păroasă (Holcus lanatus).

Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne a tecii frunzei şi reprezintă caracter de deosebire a gramineelor în stadiul verde de vegetaţie. Astfel, aceasta poate lipsi (Festuca pratensis) sau este înlocuită cu perişori (Cynodon dactylon), sau lungă de 5- 6 mm (Agrostis stolonifera), de 2 mm, retezată şi fin dinţată (Bromus inermis), scurtă şi obtuză (Festuca rubra), cu 2 lobi (Cynosurus cristatus), sau mai scurtă la frunzele de la baza tulpinii (Phleum pratense).

Urechiuşele (auricule) sunt prelungiri ale bazei limbului şi au rolul de a închide teaca, pe care o ţine astfel strânsă de tulpină. Urechiuşele, ca şi ligula, reprezintă caractere de deosebire a gramineelor şi pot fi lungi şi subţiri (Agropyron repens), scurte şi glabre (Agropyron pectiniforme), mari, înconjurând tulpina (Lolium multiflorum), mici (Arrhenatherum elatius) sau pot lipsi (Bromus inermis, Alopecurus pratensis).

Inflorescenţa gramineelor reprezintă criterii de recunoaştere a speciilor în faza generativă. Axa inflorescenţei se formează prin prelungirea axei tulpinale vegetative şi are întotdeauna o ramificare monopodială. La nodurile axei inflorescenţei se prind spiculeţele, grupate în spic compus, panicul spiciform şi panicul.