Îmbunătățirea Pajiștilor Permanente

INTRODUCERE

Starea actuală a pajiştilor din Romania este în general necorespunzătoare iar producţiile care se obţin sunt mici, rareori depăşind 7-8 t/ha masă verde şi de o calitate scăzută. Suprafeţe considerabile ocupate de pajiştile permanente reprezintă de fapt, terenuri foarte slab productive, care din diferite motive nu au avut un alt mod de utilizare.

Fânul ocupă un loc important în alimentaţia animalelor, mai ales în perioada de stabulaţie. În regiunile bogate în precipitaţii, cu suprafeţe mari de pajişti, fânul poate reprezenta peste 40% din totalul furajelor din raţie.

Importanţa fânului constă, în primul rând, în valoarea nutritive ridicată a acestuia. Astfel, 100 kg fân de calitate superioară, alcătuit din graminee şi leguminoase valoroase, are o valoare nutritivă de până la 65 U.N. şi 7 kg P.D., iar aceeaşi cantitate de fân de calitate slabă, are valoare nutritivă redusă la jumătate, apropiată de aceea a paielor de cereale.

Un fân de calitate mijlocie conţine 15-17% apă, 8-9% substanţe proteice, 2-2,5% grăsimi, 23-28% celuloză, 39-43% substanţe extractive neazotate, 6-8% săruri minerale şi cantităţi apreciabile de vitamine.

Valoarea nutritivă a fânului variază foarte mult în funcţie de compoziţia floristică a pajiştii, epoca de recoltare, modul de pregătire şi păstrare. Acestea având importanţă egală, în sensul că în cazul unei compoziţii floristice valoroase a pajiştii, nu se poate obţine un fân bun dacă recoltarea nu se face la timp sau procesul de uscare nu se efectuează corespunzător. De asemenea, nu va rezulta un fân de calitate superioară, oricâtă atenţie s-ar acorda momentului de recoltare şi pregătirii fânului, dacă pajiştea este alcătuită din specii puţin valoroase.

Datorită valorii nutritive ridicate, fânul se foloseşte cu foarte bune rezultate în furajarea vacilor cu lapte, a tineretului, reproducătorilor ş.a., putând substitui o parte din nutreţurilor concentrate. Pe de altă parte, fânul este mult mai ieftin în comparaţie cu alte furaje.

Sursa principală de producerea fânului o constituie suprafeţele însemnate de pajişti permanente şi temporare, dar şi culturile de leguminoase perene, precum şi culturile anuale de nutreţ.

CAPITOLUL I – Pajiştile: definiţie, clasificare, importanţă

Se numesc pajisti suprafatele de teren acoperite cu vegetatie ierboasa sub forma unui covor vegetal. Pajistile sunt alcatuite din una sau mai multe specii de plante, gramineele fiind de regula mai dominante.

Deasemeni, putem considera că pajiştea reprezintă o suprafaţă de teren acoperită cu vegetaţie ierboasă alcătuită în cea mai mare parte din plante perene, ce aparţin diferitelor familii botanice şi a cărei producţie este utilizată în alimentaţia animalelor, prin păşunat sau cosit.

Importanţa economică şi ecologică a pajiştilor permanente este dată de multiplele roluri pe care le pot avea. In acest context, pajiştile pot reprezenta:

- sursă importantă de nutreţuri suculente şi fibroase pentru animalele domestice; în România, se apreciază că pajiştile permanente asigură circa 40% din masa verde şi 25% din fânul necesar alimentaţiei animalelor;

- habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice; în acest fel, alături de păduri, pajiştile devin principalele ecosisteme ce asigură supravieţuirea speciilor respective;

- mijloc de prevenire şi combatere a eroziunii solului; ierburile de pe pajişti au însuşirea de a reţine cantităţi mari de apă şi de a spori infiltrarea acesteia în sol, mergând până la oprirea totală a eroziunii;

- mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului; sub vegetaţia pajiştilor naturale primare s-au format soluri fertile, datorită sistemului radicular fasciculat al ierburilor care străbat straturile de la suprafaţa solului, legându-l într-o structură de agregate şi îmbogăţindu-l în substanţă organică; bacteriile din nodozităţile leguminoaselor contribuie la ridicarea fertilităţii solului prin fixarea azotului atmosferic şi depozitarea lui în sol;

- sursă de elemente minerale, stoc de germoplasmă locuri de recreere; pajiştile contribuie la conservarea unor ecosisteme naturale în scop ştiinţific, conservarea speciilor în pericol, păstrarea unor frumuseţi naturale.

Clasificarea pajiştilor se poate face după mai multe criterii, cum ar fi: modul de formare, modul de folosire, durata folosirii terenului ca pajişte, relieful pe care sunt situate pajiştile etc.

După originea lor pajiştile sunt naturale şi temporare.

Pajiştile naturale sunt reprezentate de suprafeţe de teren pe care vegetaţia ierboasă s-a instalat spontan. La rândul lor acestea se împart în pajişti naturale primare şi pajişti naturale secundare.