IMPORTANȚA AGRICOLĂ A COLOIZILOR SOLULUI

Coloizii solului . Delimitări conceptuale.

Coloizii solului reprezintă partea cea mai activă a solului , fiind particule minerale , organice şi organo-minerale cu diametre foarte mici, care determină principalele proprietăţi fizice şi chimice ale solului. Cuvântul „coloid” provine din grecescul kolla care înseamnă clei .

Deşi sunt considerate insolubile , aceste substanţe coloidale trec totuşi în soluţie sub formă de particule foarte mici , care însă nu difuzează printr-o membrană semipermeabilă cum ar fi pergamentul , membrana animală , colodiul etc. Coloizii trec în mediul de dispersiune (în cazul solului apa) sub formă de particule cu diametrul cuprins între 0,1 microni şi 1 milimicron . În cazul solului limita superioară a particulelor coloidale este considerată până la 1-2 microni , adică în categoria coloizi este inclusă şi fracţiunea argilă . Prin mărimea lor , coloizii din sol , se situează între sistemul grosier dispers şi sistemul maximal dispers - soluţiile adevărate sau moleculare.

Starea coloidală se întâlneşte oriunde există viaţă în sol precum şi în toate organismele vii, care după unele concepţii nu sunt altceva decât sisteme coloidale. Cât priveşte geneza şi evoluţia solului, acestea sunt strâns legate de transformarea necontenită a materiei minerale şi organice, cauzate de starea ei coloidală.

Particula coloidală înfăţişează în miniatură globul pământesc. Ca şi la acesta, miezul – nucleul său - se schimbă foarte puţin în comparaţie cu suprafaţa care se găseşte în veşnică şi profundă transformare , puterea de acţiune a coloizilor depinzând de această suprafaţă care este sediul reacţiilor tipice pentru sistemele coloidale.

Tipuri de coloizi şi răspândirea lor în sol.

În funcţie de alcătuirea chimică a particulelor coloidale, în sol întâlnim coloizi minerali (minerale argiloase , hidroxizi sau oxizi hidrataţi de fier, aluminiu, mangan, silice coloidală) , coloizi organici (acizi humici şi materii humice) şi coloizi organo-minerali (argilo-huminele , alumohumaţii , ferohumaţii) .

Principalii coloizi din sol îi reprezintă humusul (acizii humici) şi argila (mineralele argiloase) , urmaţi , ca frecvenţă şi importanţă , de hidroxizii sau oxizii hidrataţi de fier şi silicea.

Locul pe care îl ocupă coloizii, cât şi natura lor, variază în funcţie de tipurile genetice de sol astfel:

- În solurile de stepă predomină coloizii minerali şi anume coloizii de argilă din roca mamă la care se adaugă o cantitate relativ redusă de coloizi organo – minerali formaţi din humaţi de Ca şi Mg. În aceste soluri lipsesc coloizii formaţi din humaţi de Fe şi Mn.

- În solurile de silvostepă pe lângă coloizii caracteristici solurilor de stepă, se adaugă şi un procent ridicat de coloizi organo – minerali şi organici, formaţi din humaţi de Fe, Mn şi Al în raport cu stadiul de solidificare.

- În solurile din zona pădurilor , colozii organici şi organo – minerali formaţi din humaţi de Fe, Mn şi Al se găsesc în proporţii aproape egale cu cei minerali.

- În podzoluri predomină silicea coloidală, la care se adaugă o cantitate semnificativă de coloizi organo – minerali formaţi din humaţi de Al, Fe şi Ti împreună cu coloizi organici reprezentaţi prin acizi fulvici.

În general se poate spune că în solurile sărace în humus predomină coloizii minerali: în solurile bogate în humus, coloizii organici se găsesc în proporţie ridicată, iar cei organo – minerali se regăsesc în solurile potrivit aprovizionate cu materie organică.

Din punct de vedere agricol cea mai importantă grupă este cea a coloizilor organo – minerali, întâlnită în cele mai bune soluri de cultură. Aceşti coloizi formează o grupă cu totul aparte faţă de cei minerali şi organici, nu numai prin alcătuirea lor chimică, cât şi prin funcţiile îndeplinite în sol:

• îndeplinesc rolul unei magazii de rezervă cu elemente nutritive pentru plante, punând la dispoziţia acestora numai atât cât este necesar;

• îndeplinesc circulaţia substanţelor nutritive în sol prin mobilizarea lor;

• determină dinamica chimică şi biochimică a solului;

• determină însuşirile: fizice (textura, compatibilitatea, fenomenele de absorţie ş.a.) şi biochimice (dezvoltarea vieţii bacteriene) ale solului.