Înființarea unei Plantații Pomicole

Introducere

Acţiunea de înfiinţare a unei plantaţii pomicole (livezi) este de importanţă majoră, deoarece ea angrenează capitalul iniţial ce se investeşte şi lucrările ce se execută într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Se finalizează cu plantarea pomilor la locul definitiv. De executarea întocmai a acestei acţiuni depinde, în primul an, prinderea totală a pomilor şi în următorii ani creşterea şi rodirea lor bogată, constantă an de an. Înfiinţarea livezii cuprinde acţiuni de ordin organizatoric şi tehnologic, care se execută până la intrarea pe rod a plantelor.

Pentru înfiinţarea unei livezi, sunt necesare fonduri mari, proporţionale cu suprafaţa care se va planta. Aceste fonduri sunt blocate un timp destul de mare, deoarece recuperarea investiţiei se face treptat începând cu anul 5-7 de la plantare, în funcţie de specie şi soi. Deoarece terenul este ocupat cu pomi o perioadă lungă de timp (15-30 ani) şi fructificarea începe după câţiva ani, eventualele greşeli de alegere a sortimentului sau de amplasare a speciilor în teren, se manifestă târziu şi sunt foarte greu de remediat. Pentru a evita aceste aspecte negative, înaintea înfiinţării livezii, trebuie studiate toate aspectele referitoare la ecologia, biologia şi cerinţele speciilor pomicole. Este de preferat întârzierea înfiinţării plantaţiei, cu 1-2 ani, decât plantarea în grabă, fără o fundamentare suficientă şi cu probleme grave mai târziu. Sunt situaţii în teren, de amplasare greşită a speciilor şi soiurilor, de alegere necorespunzătoare a polenizatorilor, de pregătire necorespunzătoare a solului cu implicaţii negative asupra producţiei şi calităţii fructelor.

Cultura pomilor fructiferi prezintă o importanţă deosebită din punct de vedere: alimentar, economic si social. Fructele pomilor si arbuştilor fructiferi constituie unul din alimentele cele mai sănătoase şi ca atare indispensabile la alcătuirea unui raţii alimentare sănătoase. Ele coţin 2-25% hidraţi de carbon, sub formă de zaharuri uşor asimilabile ( zaharoza, glucoza, frucoză), 0.5-1.5% proteine, 0.5-2% acizi organici liberi, 0.4-1.6% substaţe pectinice, 0.10% substanţe tanante, 0.5% substanţe minerale pe bază de K, Ca, Fe, Mg, Mn, Al, Cl, Bo,Cu, 80-85% apa, uleiuri volatile, vitamine si aminoacizi.

În prezent, datorită înbunatăţirii sortimentului de soiuri şi a tehnologiei de cultura, a crescut cantitatea de fructe consumate in stare proaspată iar formele de industrializare s-au diversificat.Fructele sunt folosite in hrana oamenilor nu numai ca desert dar şi ca aliment de bază fiind folosite in prepararea magiunului, gem, dulceata, compot, fructe uscate. O mare parte din productia de fructe se consumă sub formă de tuică. În condiţiile tehnicii moderne unele fructe se pretează mai bine la pastrare prin refrigerare decât celelalte fructe samburoase, mai ales cand sunt puse in sirop de zahar.In acest caz îşi menţin gustul, aroma, si culoarea.

Productia totala de fructe la nivel national, in ultimele 2 – 3 decenii, a oscilat in jurul valorii de 1.000.000 tone fructe, cu o medie la hectarul de plantatie in jur de 6,5 – 7,0 tone. aceasta reprezinta cca. 30 –35% din productile realizate in principalele tari pomicole din U.E.

In anul 2000 s-au produs: 365 000 t mere; 345 000 t prune; 65 000 t pere; 76 000 t cirese; 23 000 t piersici; 23 000 t nuci; 27 000 tone caise; 6 500 t gutui; 15 600 t capsuni; 3 900 fructe de arbusti.

1. Tipurile de plantaţii pomicole

În cadrul peisajului se deosebesc anumite tipuri de plantaţii pomicole după particularităţile de producţie, destinaţia, volumul fructelor şi suprafaţa cultivată cu pomi ce trebuie luată în considerare la proiectarea unei plantaţii sau livezi:

• plantaţii comerciale – industriale în ferme cu suprafeţe economic viabile care asigură producţii mari de fructe pentru consum proaspăt şi pentru industrializare; plantaţiile sunt specializate pe specii şi soiuri, fiind situate în zona colinară şi de şes; sunt dotate cu sisteme de maşini, depozite pentru păstrarea fructelor, adăpost pentru sortarea fructelor (fig. 10.1);

• plantaţii familiale, înfiinţate în toate zonele ecologice în ferme mici şi mijlocii ce produc fructe pentru comercializare într-un sortiment larg de specii şi soiuri; au o înzestrare tehnică redusă, iar păstrarea fructelor se face în localuri simple, amenajate provizoriu;

• plantaţii în grădina familială, în asociaţie cu alte culturi horticole, cu suprafeţe mici, cu diferite specii şi soiuri pentru a realiza un consum eşalonat de fructe în tot timpul anului sau pentru agrement;

• plantaţii experimentale destinate cercetării ştiinţifice şi cuprinde colecţii de specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi, bănci de germoplasmă, material deosebit de valoros pentru ameliorare şi genetică; ele sunt organizate în staţiunile de cercetare.

• plantaţii didactice existente în liceele şi facultăţile de horticultură destinate studiului şi practicii elevilor şi studenţilor.

Fig.1. Plantaţii pomicole industriale

1.1 Metodele de cultură

Plantaţiile pomicole sunt culturi multianuale, intensive, care necesită investiţii mari pentru înfiinţare, inclusiv întreţinerea până la intrarea pe rod. Pe de altă parte, greşelile făcute la înfiinţarea unei plantaţii se repercutează pe o perioadă lungă de timp, putând fi doar parţial remediate. De aceea, la înfiinţarea plantaţiilor se fac studii privind alegerea celor mai eficiente soluţii tehnico-economice. Pe baza acestora se execută proiecte de înfiinţare a livezilor prin care se stabileşte tipul de plantaţie, sistemul de cultură, alegerea, organizarea şi amenajarea terenului, tehnologia plantării şi întreţinerii livezilor, cât şi destinaţia producţiei.

Din punct de vedere tehnic, pomicultorii au simţit nevoia să încadreze pomii şi lucrările ce ţin de îngrijirea lor într-un set de metode de cultură şi tipuri de plantaţie. Sistemele şi tipurile de plantaţie, s-au perfecţionat şi au putut fi încadrate în criterii precise de evaluare. Ele sunt elaborate şi perfecţionate în funcţie de o serie de criterii: specia, soiul, portaltoiul, vigoarea pomilor, intrarea pe rod, suprafaţa de nutriţie, gradul de mecanizare al lucrărilor, tipul de coroană, precum şi eşalonarea recoltărilor în ciclul biologic.

În funcţie de criteriile de mai sus specialiştii au stabilit, în mare, următoarea clasificare.